Un profesor bun e „un om care nu e acolo pentru propriul ego, ci pentru tine”

„Dovediți că sunteți ieșit din comun, ascultați cu întreg trupul!” îi spune Doamna Pylinska, profesoara de pian, lui Eric. Adică lui Eric-Emmanuel Schmitt care știe să pună în scris lecțiile de muzică și despre viață pe care le primește. 

Regizoarea Chris Simion-Mercurian a adus povestea pe scena tânără a Teatrului Grivița53 și rolurile principale le-a împărțit Emiliei Popescu și lui Luca Rusu.  

Datorită părinților, realizatoarea TV și scriitoarea Marina Constantinescu și actorul Mircea Rusu, Luca a fost de mic apropiat de teatru, dar abia acum, la 26 de ani, îl explorează altfel decât în copilărie. 

Am stat cu Luca de vorbă pe bordura unei cafenele pline din spatele Teatrului Odeon. Pe o vreme asemenea celei din Scoția și cu niște cafea bună alături, mi-a povestit despre anii de formare de acolo, și despre apropierea de filosofie și de sine. 

Asemenea lui Eric, din spectacolul „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”, Luca își continuă căutările în Bucureștiul pe care l-a găsit mai viu decât atunci când l-a lăsat, dar și care îl face să-i fie dor de versiunile sale conturate peste hotare. 

„Eu îmi lipsesc mie. Eu, varianta care se contura acolo. Încerc să păstrez forma care ajunsesem să fiu, dar mi-e greu uneori. N-ar trebui să depindă de unde ești, dar mi-e mai greu să fiu liber aici decât acolo. Eram mult mai eu decât am fost vreodată aici. Poate încă n-am învățat eu să fiu liber în orice loc m-aș afla.”

Școala9: Vii dintr-o familie de oameni de teatru, ai crescut în teatru lângă ei. I-ai însoțit dintotdeauna. Ce crezi că a adus asta în formarea ta?

Luca Rusu: A fost norocul vieții mele. Familia în care te naști nu e sub controlul tău. Mi se pare important să înțelegi că nu ți se cuvine nimic și că simplul fapt că te-ai născut într-o familie care poate să-ți ofere niște lucruri culturale, educative, spirituale, trebuie să te mobilizeze și să te responsabilizeze față de cadoul pe care l-ai primit. Crescând în teatru, am văzut cum se întâmplă lucrurile pe scenă, din culise, pe sub scenă și din toate colțurile ei. Lucrurile astea nu trec oricum pe lângă tine, nici n-am vrut să treacă pe lângă mine! Am vrut să acumulez cât de mult, ca un burete, nu numai ce se întâmpla pe scenă, dar și ce se discuta înainte și după spectacol. Sper că mi-a și ieșit :).

„Când primul profesor a intrat pe ușă și ne-a privit, m-am simțit pentru prima oară om într-o clasă”

- La 16 ani, cu ajutorul bursei Silvestri, ai ajuns la Edinburgh. Cum a fost să fii singur într-un oraș străin la vârsta asta, ce s-a schimbat în viața ta?

- Viața mea s-a schimbat complet. Am învățat să am grijă de mine. A trebuit să învăț să învăț, ceea ce habar nu aveam atunci când am plecat. A trebuit să învăț să-mi fac prieteni, pentru că aici îi aveam pe aceiași din clasa I, nu fusesem niciodată supus acestui „chin” de a-ți face prieteni și de a întâlni oameni noi. Acolo am fost în sfârșit pe picioarele mele. Eram eu, nu mai știa nimeni al cui copil eram și, orice greșeală aș fi făcut, era a mea, puteam să mă descurc cu asta singur.

Atunci mi s-a schimbat radical percepția față de școală, față de rolul ei în viața omului, pe care îl consideram complet neimportant până atunci. S-a schimbat raportul cu mine. 

M-a blocat când am văzut că, odată ajuns elev acolo, niște oameni străini dau doi bani pe mine. N-am știut ce să fac cu asta. 

Venisem dintr-un loc în care simțeam că nu se dau doi bani pe mine sau pe colegii mei. Și-atunci m-am comportat adecvat, plecând din școala românească fiind considerat „copil-problemă”, chiulind foarte mult, încercând să scap cu orice preț din acea clasă. Mie îmi plăcea la școală să stau cu prietenii, dar ultimul lucru care-mi plăcea era să fiu în clasă. Asta s-a schimbat când m-am mutat în Scoția. Nu mai întârziam la ore, nu mai simțeam nevoia să lipsesc. Nu m-am mai întrebat „ce caut eu acolo?”, n-am simțit că pierd vremea. Toate sentimentele astea au dispărut de când am intrat pe ușă la prima oră, cu primul profesor.

- Ce îți amintești că te-a impresionat la noua școală?

- Privirea profesorilor. Când primul profesor a intrat pe ușă și ne-a privit, m-am simțit pentru prima oară om într-o clasă, într-o școală. Am simțit că exist și am înțeles altfel raportul profesor-elev, care, pentru mine, fusese unul dezastruos. Când am ajuns acolo, am înțeles că omul din fața mea e acolo pentru mine, are un interes real ca mie să-mi fie bine, să înțeleg ce a zis, să mă simt confortabil la oră. Totul era despre tine, omul. Nu părea nimic rigid, deși au și ei o programă pe care o urmează, dar profesorul nu îți preda doar ca să o facă.

„Școala românească m-a format cu lucruri de care încerc și astăzi să mă curăț”

- Cu experiențele astea două, în școala românească și în cea scoțiană, ce ai lua din cele două ca să faci o școala ideală?

- Hmm… Mă străduiesc să mă gândesc ce-aș lua din școala românească, cu tot respectul și fără superioritate, dar chiar nu știu! Mi se pare că aici totul e împotriva elevului, clasele sunt foarte mari. Am fost și 32 în clasă, mulți, diferiți și nu poți să crezi că emiți o informație unei mase de copii, iar acel grup de 30 de personalități și backgrounduri diferite va înțelege totul în același timp. Și programa mi se pare la fel, mare și stufoasă, cu informații inutile de foarte multe ori. Modul de predare mi se părea absolut distructiv și uneori umilitor. Chiar nu-mi dau seama ce aș păstra. Până și numărul materiilor e altul… În Scoția, ei pornesc cu foarte multe materii, trec prin toate când sunt mici, și, cu cât cresc, numărul materiilor obligatorii scade. În ultimul an ai de ales trei sau patru din 120 de materii. Aici e invers, mergi până în clasa a 12-a cu multe, le faci serios doar pe cele de examen, iar pe restul ajungi să le faci „că trebuie”.

De ce să pierzi timpul la vârsta aia?! Datorită acelui sistem, tu știi deja ce vrei să faci la facultate, pe când aici, mulți dintre cei care ajung în clasele a 11-a și a 12-a nu știu ce le place să facă mai departe, tocmai din pricina risipirii atenției între atâtea materii.

Poate singurul lucru pe care l-aș lua din sistemul de învățământ din România e o ușoară relaxare, care nu mi-a displăcut. În Scoția aveam uniforme care trebuiau să fie curate, călcate la dungă, pe care nu le puteai acoperi. N-aveai voie să fumezi pe stradă, să fii văzut fiind violent. Respectul pe care-l purtai față de profesori și față de școală se continua în afara ei. Poate că pentru mine era un pic cam mult, dar nu am judecat, am luat-o ca atare. Era ultima mea problemă! Dar, să spunem că distracția din școala de-aici aș păstra-o.

Multă lume se va simți atacată citind asta. „Cum adică, pe tine nu școala românească te-a format până să ajungi acolo?”. Ba da, dar m-a format cu lucruri de care încerc și astăzi să mă curăț. 

În primii trei ani petrecuți în Scoția, oamenii, dar în special profesorii, se rugau de mine să nu mai spun „sorry”. Proful meu de pian, cu care m-am văzut ani de zile de cel puțin două ori pe săptămână, îmi spunea „Luca, te rog, nu mai zice „sorry”! De ce ai zis „sorry” acum? – Nu știu, scuze, scuze - Iar ai zis!”. Aveam constant această gheară în diafragmă și-n stomac că o să zic ceva greșit, că ceva nu e bine. 

Acolo am înțeles că oamenii vor să îți ofere un soi de libertate în gândire, cu ajutorul căreia să nu fii ușor manipulabil. Profesorii vor ca tu să nu ai niciodată impresia că nu-i poți contrazice, ba chiar le sclipesc ochii când văd că îi confrunți, fiindcă dialogul e o parte esențială din oră, așa își dau și ei seama cum gândești.

„Chiar dacă impun uniforma, ei nu cred în uniformizare”

- În liceu te-ai apropiat de filosofie. Cum s-a întâmplat asta?

- Am făcut un an de filosofie acolo, în acel an de liceu. Am ales-o conștient, am vrut să fac filosofie. Am ales trei materii foarte diferite, apoi am descoperit că au foarte mult în comun. Muzică, filosofie și media, ceea ce aici nici nu există. Bac-ul la media l-am dat printr-un film pe care l-am făcut în întregime. Greu, foarte greu! Am învățat să fac research, să scriu fișele unui film.

- În sistemul românesc filosofia e o oră pe săptămână, în clasa a 12-a, când deja elevii văd doar bacul în față. Ce a adus în viața ta întâlnirea cu profesorul de filosofie?

- M-am îndrăgostit de profesor. Un geniu absolut, prin modul în care ne preda, dar mai ales prin felul în care se raporta la materia pe care o predă. A fost foarte mișto! Am studiat Descartes foarte mult, mult Platon, Knoch. 

Apropo de Descartes, la câteva ore am studiat „Matrix”! L-am văzut împreună, iar apoi a trebuit să vedem cum se aplică ce am învățat, având în vedere că una dintre ideile filmului ne ducea clar în direcția asta.

Ni se dădeau noțiunile, după care urma o etapă de câteva ore, în care noțiunile erau explorate și discutate aplicat. Dacă ar fi fost doar noțiunile, am fi învățat pe dinafară. Iar la filosofie, decât să înveți pe dinafară, mai bine n-o faci! Tot farmecul e să înțelegi. 

Fiecare lucru pe care îl studiam era pus într-un context și, dacă acela nu funcționa pentru toată lumea, era pus în alt context. A părut mai mult o lecție de viață. Nu e nimic „în general” acolo. Și tocmai din acest motiv personalitățile elevilor din școală sunt diverse. Ei luptă pentru a crea personalități fără să le știrbească. Chiar dacă impun uniforma, ei nu cred în uniformizare.

Cred foarte mult în excepții. Sunt sigur, cunosc și eu excepții de la lucrurile în neregulă despre care vorbesc. Știu bine că există profesori atenți la elevi și aici, dar statistic vorbind, procentul e foarte mic.

- Ce înseamnă pentru tine un profesor bun?

- Un om care nu e acolo pentru propriul ego, ci pentru tine. Omul care îți oferă o mână de ajutor și niște unelte cu care poți să-ți trăiești altfel viața. Sunt foarte mulți profesori care au informația, dar nu au talentul de a o împărtăși. Cred că trebuie să iubești oamenii ca să fii un profesor bun. Trebuie să te intereseze real societatea și lumea în care vrei și tu să trăiești.

Un copil petrece cel mai mult timp la școală. Responsabilitatea e a ta. Dacă pe tine și pe colegii tăi de cancelarie vă interesează asta, creați oameni valabili în societate. Dacă nu, apar semianalfabeți, abuzatori, care n-au nicio treabă cu sănătatea lor mintală, lipsiți de valori și de interes social. Ei vor merge din inerție și, dacă vântul bate într-o parte, într-acolo se-ndreaptă și ei, iar lucrul ăsta nu cred că poate funcționa într-o societate sănătoasă.

„Asta cred că face filosofia, răscolește psihic, emoțional, te dă de toți pereții în cel mai bun sens”

-  Acum joci un student la filosofie, care vrea să aprofundeze relația cu Chopin, în spectacolul „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin” la teatrul Grivița53. Cum s-a schimbat relația ta cu muzica de când te-ai apropiat de filosofie?

- Mi s-au schimbat toate relațiile când m-am apucat de filosofie. Singura formă de filosofie cu care avusesem contact a fost religia. M-am despărțit de ea, descoperind și alte laturi ale filosofiei. Eu cred că și religiile, lăsând supranaturalul deoparte, sunt niște filosofii de viață, fără de care omul n-ar fi fost unde este azi. Acestea au participat la modelarea omului în sens pozitiv, dar și negativ de multe ori. Nu pot să neglijez valoarea lor palpabilă și absolut evidentă, dar când am descoperit și alte feluri de a gândi, de a vedea lumea, mi-am dat seama că sunt atâtea posibilități. Lucrul ăsta te face mai umil în fața complexității omului și a lumii. 

Relația cu muzica s-a schimbat complet. Filosofia e despre om. Cum filosofia n-ar exista fără om, și nici omului nu i-ar fi prea bine fără filosofie, și muzica e despre om, atunci ele merg mână-n mână. Nu văd vreo diferență fundamentală. Una folosește idei și cuvinte scrise, cealaltă se joacă cu sunetele. Mi se pare că filosofia e muzică și, de multe ori, muzica e filosofie. Nu le vedeam ca fiind împreună până atunci… eram și mic! Chiar cred că în elaborarea unei fraze muzicale intră multă filosofie. 

E foarte important ce vrei să spui, de ce vrei să o spui, cui te adresezi, ce vrei să răscolești. Asta cred că face filosofia, răscolește psihic, emoțional, te dă de toți pereții în cel mai bun sens.

Despre faptul că am ajuns să joc acest rol pot spune că mi-a fost greu actoricește, eu neavând experiență. E complicat pentru că el este un băiat de 20 de ani, dar este student la filosofie. Are, deci, niște preocupări destul de avansate din punct de vedere intelectual. Combinația dintre curiozitate și nepriceperea specifică vârstei e greu de pus în scenă, e podețul între „teenagerime” și viața de adult. Am fugit de idea de copil, el este un tânăr student, care nu e modelat complet. Încă se descoperă pe el și lumea din jur prin această superbă unealtă a filosofiei, a scrisului și, iată, și a muzicii. Încerc să regăsesc lucruri din cum eram eu la vârsta lui și îmi imaginez cum aș fi fost dacă aș fi continuat mai mult pe drumul filosofiei.

- Există un moment în spectacol în care profesoara ta, pe care o joacă Emilia Popescu, îți spune să te așezi sub pian și să asculți cu tot corpul. Ce-ar fi zis Luca mic dacă i s-ar fi spus asta?

- Ar fi fost cel mai fericit copil din lume! S-ar fi aruncat sub pian și ar fi zis „Ce tare! Cântați mai tare dacă se poate!” Eram absolut fascinat de cât de mare e instrumentul și de cât de mult zgomot scoate, asta m-a atras, de fapt, la pian. Sigur ar fi zis „asta e cea mai tare profesoară, de acum facem lecțiile doar așa, da?”

Ce se aude sub pian?

- Dar Luca de azi? Ce se aude de sub pian?

- Ar fi fost provocat de această cerință și, cu siguranță, fascinat de profunzimea ideii, simplă în aparență. Din reacțiile spectatorilor pare mai degrabă o cerință amuzantă, dar este un mod foarte nonconformist de a te conecta profund cu sunetele care te înconjoară. În spectacol, avem o pianină. Sub ea se-aude într-un fel, dar sub un pian cu coadă se aude complet diferit.

Când eram mai mic, practicam asta acasă. Îmi plăcea să mă bag sub pian când cântau prietenii mei. Se auzea complet diferit, fascinant. În text, el descrie senzația ca o înăbușire a sa în fața sunetului. Se simte atins, ciupit, scormonit. E o descriere foarte apropiată de ce am simțit și eu sub pian. E copleșitor să fii năvălit de atâta sunet, un sunet în toate felurile, cum e cel al pianului.

Am făcut asta și la facultate, dar într-un mod mult mai conștient. Fiind o prietenie puternică între noi, complet opusă față de ura și ideea de competiție de aici, din țară, lipsea complet raportarea negativă față de performanța celuilalt. Nu exista „dacă tu ești bun și eu sunt bun, suntem unul împotriva celuilalt”. În Scoția tocmai asta am învățat, să ne susținem, să ne admirăm între noi. Fiind legați atât de puternic, ne ascultam foarte des unii pe ceilalți.

E un alt fel de a asculta muzica, nu are toată lumea acest uriaș privilegiu. Dacă Luca mic ar fi fost entuziasmat de propunerea asta, luând-o ca pe o joacă, Luca mare ar fi fost fascinat dacă, la prima oră de pian, profesoara l-ar fi pus să facă asta, pentru că lumea se aude altfel de sub un pian.

- După ce ai terminat la Royal Conservatoire of Scotland, te-ai întors la București. Ca tânăr artist, ce oportunități îți oferă Bucureștiul?

- Nimic. Bun, hai să nu fiu atât de cinic. Nu m-am întors în România ca să fac muzică, m-am întors în România ca să fac teatru. Petrecându-mi copilăria în teatru, nu mi-am pus niciodată problema de a deveni actor. Experiența mea actoricească a început și s-a sfârșit la serbarea clasei I. După o lună și jumătate de pregătire intensă cu domnul Mircea Rusu :), pe vremea aia și profesor la UNATC, am fost în stare să zic doar două rânduri. M-am panicat, au început să-mi țiuie urechile, vedeam negru în fața ochilor. Nu mai știam nici cum mă cheamă, și de atunci am zis „Mi-e clar! Eu pe scenă niciodată n-o să vorbesc. Eu la pian mă simt bine pe scenă!”.

Siguranța că n-o să fiu actor niciodată s-a spart în mii de bucăți, în momentul în care, în anul II la facultate, am ales un modul „Acting Shakespeare”. Am zis că n-are rost să fac realism, am trăit toată viața aici cu metoda Stanislavski(regizor și teoretician, a cărui metodă se folosește în școlile de actorie din România n.r.). Ce loc mai bun să faci Shakespeare decât acolo! Mare greșeală!Am zis  „Auăleu, ce mă fac, îmi place!”. Nu s-a pus niciodată problema să renunț la pian. Am terminat și, fiind complicat financiar să rămân fără să mai fiu la studii și nefiind sigur dacă aș putea să fiu actor, m-am gândit la singura mea experiență pe scenă cu un text și am zis „E clar, n-am nicio treabă cu actoria”. 

Din păcate, singura modalitate prin care puteam rămâne în această baltă a explorării, fără să fiu sigur dacă ce descopăr este ceva la care mă pricep sau voi iubi asta la fel de mult cum iubesc pianul, a fost să mă întorc acasă.

Gândul meu era că mă întorc un an, doi maxim, și mă lămuresc, apoi revin în Scoția sau în Marea Britanie sau la New York, unde aș vrea să trăiesc dacă n-ar fi Trump. Iată-mă trei ani mai târziu, tot aici, încă nehotărât, habar n-am dacă am vreun talent în această direcție și mi se pare că sunt complet pe lângă, dar asta e părerea mea, cu care am de lucrat.