Din când în când, deschid un volum de proză contemporană şi recitesc o povestire: „Grifonul”, de Charles Baxter. Un învățător se îmbolnăveşte, apare în locul lui o suplinitoare, apoi nimic nu mai e ca înainte: adunările au rezultate diferite de la caz la caz, cuvintele antipatice dispar din vocabular, Beethoven simulează surzenia, îngerii merg la concert (stau pe interval, unde nimănui nu i-ar trece prin cap să se uite după ei), George Washington… Piramidele… fotosinteza… Se deapănă istorii și taine, la un moment dat vine vorba despre un animal cu cap și aripi de vultur și corp de leu.
Cercetătorul scoțian David MacMillan, 54 de ani, chimist laureat al premiului Nobel, a acordat publicației „Libertatea” un interviu în exclusivitate. Acesta a vorbit despre importanța popularizării științei în contextul crizelor globale, fie ele sanitare sau conflicte armate, dar și despre cum vede el predarea materiei chimie în școli.
„Cum te simți astăzi?”, îl întreabă rinichiul drept pe cel stâng.
„Nu este treaba ta”, îi răspunde acesta.
„Dar tu, ficatule?”, își încearcă norocul rinichiul drept.
„Nu te privește”, vine răspunsul.
„O să întreb tiroida, poate măcar ea îmi va răspunde”, își spune rinichiul drept. „Sau poate splina...”