În prima săptămână la catedră a vrut să-și dea demisia dintr-o școală unde, ca să chiulească de la ore, elevii o încuiau pe directoare în clasă. A rămas, gândindu-se la avantaje. A crezut că va avea mai mult timp liber, dar a ajuns să lucreze și în weekend. A întâlnit adesea părinți care veneau direct și îi cereau note mari pentru copiii lor, că „nu are oricum nevoie decât de diplomă”. Și directoarea școlii punea presiune pe ea să dea note mai bune. A devenit parte dintr-o anchetă DIICOT pentru descoperirea furnizorilor de substanțe care ajungeau la elevi. Este experiența a patru ani la catedră pentru o profesoară care a plecat în mediul privat. „Eu nu am putut să fiu profesor, psiholog, psihiatru, polițist, contabil, secretar și agent de pază simultan.”
În perioada interbelică, jumătate din populația României era analfabetă și 70-80% dintre români trăiau din munca pământului. Astăzi vorbim de analfabetism funcțional și digitalizare. Cu ajutorul profesorului doctor în istorie Dragoș Sdrobiș, am încercat să înțelegem cum greșelile și meritele trecutului ne pot fi lecții pentru educația viitorului. Autor al cărții ,,Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică”, acesta crede că tineri de azi nu vor să mai fie „generație de sacrificiu”. De asta cer salarii mai bune, transparență și servicii publice de calitate. Un interviu din seria „Școala veche”.
Pe vremea când eram noi liceeni, nu exista așa ceva. Elevii nu erau implicați deloc în procesul decizional educațional, nici măcar în calitate de consultanți (poate doar responsabilii UTC – UTC de la Uniunea Tineretului Comunist). Îmi amintesc că prima acțiune a elevilor, de amploare, la care am participat, a fost în clasa a X-a, la câteva luni după Revoluția din 1989, un marș de protest prin care se cerea desființarea treptei a doua (examen care se susținea între clasa a X-a și a XI-a).