Trei studii recente ne arată cum o astfel de abordare poate schimba modul în care învățăm, predăm și ne alegem cariera.
Motivaţia şi implicarea elevilor la ore
De ce nu pare fiul meu bucuros să meargă la școală? Aceasta a fost întrebarea care a declanșat cercetarea mea educaţională. Fiul meu este în clasa a II-a și, cu excepția unei zile în care a venit acasă entuziasmat de un roboțel adus la clasă, parte a unui proiect extracurricular, rareori pare entuziasmat de activitățile de la școală. În acea zi, copiii au putut interacționa cu robotul, punându-i întrebări din diverse domenii, iar pentru fiul meu a fost „cea mai faină zi de la școală”.
Ca părinte, am tras rapid concluzia: copilul meu nu este motivat să meargă la școală. Cum altfel, dacă doar o singură zi din trei ani de învățământ primar a fost cu adevărat memorabilă?
La acel moment eram înscrisă la un master în Management educațional și dezvoltare curriculară, în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, iar lucrarea mea de disertație presupunea realizarea unei cercetări educaţionale. Am decis să investighez chiar ceea ce mă preocupa cel mai mult: motivația și implicarea elevilor la școală. Am ales să aplic studiul în clasa fiului meu, convinsă că îmi voi confirma presupunerea: copiii din ziua de azi nu sunt motivați să meargă la şcoală, iar fiul meu este un exemplu clar.
Mi-am fundamentat cercetarea pe studii din științele educației care analizau tipurile de motivație și implicare ale elevilor. Apoi am adaptat două chestionare validate științific:
- unul care măsura implicarea şi indiferenţa elevilor. Acesta a inclus întrebări despre cât de mult se implică la școală, atât comportamental (prin efort, participare, atenție și perseverență) cât și emoțional (prin interes, plăcere sau lipsa acestora), dar și în ce măsură simt indiferență, plictiseală sau frustrare în activitățile de la clasă.
- şi altul care explora motivația. Întrebările au fost despre motivele pentru care învață, explorând atât motivația intrinsecă (plăcerea, interesul și satisfacția personală), cât și pe cea extrinsecă (recompense, evitarea pedepsei, îndeplinirea așteptărilor altora), precum și gradul de amotivare (percepția că învățarea nu are sens).
Pentru a apropia cercetarea de realitatea din clasă, am inclus și o serie de activități experiențiale, exact genul de experiență care-l impresionase pe fiul meu. După ce am discutat cu învățătoarea, timp de o săptămână am aplicat acest studiu cvasi-experimental la 7 discipline, pe durata a 11 ore.
Rezultatele? Dintre cei 21 de elevi participanți, 19 prezentau din start niveluri ridicate de motivație și implicare. Activitățile experienţiale la care au participat ulterior au crescut ușor aceste scoruri, dar schimbările nu au fost semnificative statistic. Surpriza a fost, deci, dublă: copiii erau motivați şi implicaţi, iar fiul meu, contrar impresiei mele, se încadra în acest tipar.
Doar pentru doi elevi am obţinut rezultate diferite, unul avea niveluri ridicate de amotivare, dar în cazul lui s-a înregistrat o scădere a nivelului de amotivare după participarea la activități. Așadar, activităţile experiențiale pot avea un efect mai vizibil acolo unde este cu adevărat nevoie de ele. Iar celălalt elev a obținut rezultate contradictorii, nu completase corect chestionarele.
Am replicat cercetarea și într-o altă școală, la o altă clasă a II-a, fără componenta de activități experienţiale. Rezultatele au fost similare: majoritatea copiilor erau deja motivați și implicați în procesul educațional.
În final, am înțeles că uneori noi, părinții, putem interpreta greșit comportamentul copiilor noștri. Lipsa entuziasmului exprimat verbal nu înseamnă neapărat lipsa motivației reale. Datele măsurate obiectiv au arătat că fiul meu este motivat şi implicat, chiar dacă nu o spune sau nu o manifestă explicit.
Cercetarea m-a învățat o lecție esențială: pentru ca profesorii să contribuie eficient la progresul elevilor în învățare, avem nevoie de instrumente şi cercetări educaţionale care să ne arate ce se întâmplă cu adevărat în clasă, nu doar de presupuneri.
Comunitățile de învățare din școli: o soluție pentru starea de bine a profesorilor
Tabita Bucur este învățătoare într-o localitate de lângă Făget, județul Timiș. Deși participă activ la toate comisiile și ședințele din școală, simte lipsa unei strategii reale care să încurajeze colaborarea profesională între cadrele didactice. Mai exact, îi lipsește o comunitate de învățare în care profesorii să poată împărtăși idei, soluții și practici pedagogice.
Cu ceva timp în urmă, o colegă a creat o astfel de comunitate în școală. Din păcate, din cauza participării reduse, inițiativa ei a fost abandonată. Totuși, Tabita își amintește cât de valoroase au fost discuțiile și schimburile de experiență cu acea colegă. Crede că, dacă ar exista o comunitate activă de învățare în fiecare școală, atât colaborarea între profesori, cât și progresul elevilor ar avea de câștigat.
Plecând de la această experienţă, Tabita a realizat un studiu corelațional la care au participat 80 de cadre didactice din județul Timiș, atât din mediul urban, cât și din mediul rural. Scopul studiului a fost să analizeze relația dintre existența unei comunități de învățare și starea de bine a profesorilor.
Pentru această cercetare, a folosit două chestionare validate științific:
Rezultatele au arătat o corelație pozitivă între cele două: profesorii care percep școala lor ca fiind o comunitate de învăţare raportează un nivel mai ridicat al stării de bine.
Cercetările internaționale arată că meseria de profesor este adesea una solitară, marcată de lipsa sprijinului colegial și de stres profesional crescut. Studii din Australia, Europa și Turcia confirmă acest sentiment de izolare resimțit de profesori. În acest context, comunitățile de învățare reprezintă o soluție reală, oferind profesorilor un spațiu pentru colaborare, sprijin reciproc și dezvoltare continuă.
Prin studiul ei, Tabita își dorește să inspire cât mai mulți directori de şcoli și profesori să creeze și să susțină comunități de învățare în școli. Misiunea acestor comunități rămâne una esențială, spune ea, - asigurarea faptului că toți elevii învață, într-un mediu în care profesorii se simt susținuți.
Ce ne spune modul în care învățăm despre alegerile noastre privind cariera
În cadrul lucrării ei de disertație, Adela Biciuşcă a realizat un studiu corelațional care a implicat 204 elevi de liceu din clasele a XI-a și a XII-a din 9 județe din România. Cercetarea a avut ca scop să afle dacă există o legătură între competența de a învăța să înveți și capacitatea elevilor de a lua decizii privind cariera. Cu alte cuvinte, elevii care știu să învețe eficient iau și decizii mai bine fundamentate în legătură cu viitorul lor profesional?
Adela a absolvit facultatea de Automatică și Calculatoare, lucrează în IT, dar a ales un master în domeniul educațional. Încă nu știe cum va îmbina cele două domenii într-o carieră coerentă, dar tocmai din acest impas personal a pornit și motivația cercetării ei.
Nu a beneficiat de consiliere în carieră în liceu, dar în aceeași situație se află majoritatea liceenilor din România. În teorie, orele de dirigenție din clasa a XII-a ar trebui să includă sprijin pentru alegerea unei cariere. În practică, însă, consilierea vocațională lipsește sau este superficială. Chiar dacă în 2023 au fost alocate 1.200 de posturi noi de consilieri școlari, Raportul Băncii Mondiale arată că în şcolile din România există peste 800 de elevi pentru un singur consilier, în condițiile în care standardul recomandat este de 500.
Pentru a evalua relația dintre competenţa de a învăţa să înveţi și alegerile de carieră, Adela a folosit două chestionare validate științific:
A învăța să înveți este o competență-cheie care include capacitatea de autoreglare şi metacogniţie a unei persoane.
Autoreglarea în învățare reprezintă capacitatea unui elev de a-și planifica, monitoriza și ajusta propriul proces de învățare. Asta înseamnă, de exemplu: să-și stabilească obiective realiste („Vreau să învăț două capitole până vineri”), să aleagă strategii potrivite („Voi face un rezumat vizual pentru că rețin mai bine așa”), să își evalueze progresul („Încă nu știu bine partea de aplicații - mai reiau exercițiile”).
Un elev cu un nivel scăzut de autoreglare învață haotic, sub presiune sau doar pe ultima sută de metri și are dificultăți în a-și evalua corect propriile nevoi.
Metacogniția înseamnă „gândirea despre propria gândire”, mai exact conștientizarea și înțelegerea modului în care învăţăm. Include întrebări precum: Cum învăț cel mai bine? De ce nu am înțeles lecția asta? Funcționează metoda pe care o folosesc acum? Elevii cu metacogniție dezvoltată înțeleg ce funcționează pentru ei și își pot adapta stilul de învățare.
Deși 204 elevi au răspuns la studiul Adelei, doar 119 răspunsuri au fost valide. „Mulţi au completat doar de dragul de a completa sau pentru că i-a rugat cineva. Nu s-au implicat să completeze corect chestionarele”, spune ea.
Rezultatele studiului au arătat că liceenii care nu au dobândit competența de a învăța să înveți vor fi mai nesiguri și în fața deciziilor de carieră.
Ministrul Educației şi Cercetării recunoaște că, înainte de proiectul ConsEDU (semnat în iunie 2025), consilierea vocațională era o „formă fără fond”, adesea superficială sau absentă în practică.
Conform Ministerului, proiectul ConsEdu se va desfășura la nivel național și propune, printre altele, formarea a 2.500 de consilieri școlari, 2.000 de diriginți și 500 de învățători, dotarea a 2.500 de unități de învățământ cu kituri de testare și instrumente de consiliere, dezvoltarea unei platforme naționale IT dedicate consilierii și orientării în carieră şi pilotarea modelului integrat whole school approach prin activități de mentorat desfășurate cu elevi din clasele a VIII-a și a XII-a.
Ce înseamnă acest proiect pentru majoritatea şcolilor? Dacă am presupune că fiecare școală ar avea cel puțin un consilier școlar, numărul de consilieri formaţi în cadrul proiectului ConsEdu ar însuma aproximativ 33% din totalul necesar (2.500 versus 7.070 școli existente, conform Raportului privind starea învățământului preuniversitar din România 2023 – 2024).
Până când proiectul ConsEdu va deveni realitate în toate școlile, rezultatele Adelei subliniază nevoia urgentă de sprijin real și structurat în consilierea vocațională, care să le ofere elevilor nu doar informații despre carieră, ci și instrumente pentru a învăța eficient și conștient.
Ce înseamnă o educaţie bazată pe dovezi validate ştiinţific?
Toate cele trei studii au un lucru în comun: arată ce se poate înțelege cu adevărat despre educație atunci când ieșim din sfera presupunerilor și intrăm în zona cercetării științifice. Într-un sistem în care contextul social, economic şi cultural diferă de la o școală la alta, o educație bazată pe dovezi ne poate ajuta să înțelegem ce funcționează, pentru cine și în ce condiții. Iar asta ar trebui să fie esența practicilor educaționale.
Un exemplu relevant în acest sens este cercetarea lui John Hattie, care a realizat una dintre cele mai ample meta-analize din domeniul educației, sintetizând rezultatele a peste 1.500 de studii. Prin lucrarea sa, Visible Learning, Hattie propune o abordare riguroasă a practicii educaționale, concentrându-se pe ce funcționează cu adevărat în învățare. El evidențiază că impactul intervențiilor educaționale poate fi măsurat și comparat, iar deciziile ar trebui să se bazeze pe eficiență demonstrată, nu pe tradiții, intuiții sau teorii neverificate.
