Cărți cu eroi romi pentru o copilărie „cu mai multă încredere”

Ionuț Didei e îmbrăcat în alb și pozează pe treptele British Council din București. Îi face semn fotografului să-l scuze puțin și aleargă spre două colege de facultate proaspăt sosite. 

- Ce frumoase sunteți! Hai să facem poze! le strigă fetelor.

E vesel și vioi, exact ca spiridușul Duende, căruia i-a dat viață în cartea despre dansatoarea de flamenco Carmen Amaya: 

„Eu sunt Duende, spiriduș de foc în apă

Am venit să te învăț dansul, cursul să înceapă!”

Ionuț e unul dintre cei opt studenți care lansează în seara aceasta de octombrie seria de povești ilustrate pentru copii „Bare Rroma” („Eroi romi”), ediția a III-a. 

„Nu mă crede lumea”, explică amuzat. „Nici tata nu mă crede! Abia aștept să vadă că nu mințeam când îi spuneam că vin la ateliere de scriere. Nu toată lumea scrie o carte, ăsta e adevărul. Eu fac muzică, scriu versuri. Chiar îmi place să fiu creativ!”

- Hai, coleguțele!

Sorina Urdoi și Antonia Mihai râd emoționate, dar mai au ceva de făcut înaintea fotografiilor. Scot din geantă două eșarfe roșii și caută o oglindă. 

Simbolul eșarfei le-a ghidat încă de la începutul anului, când schițau primele idei pentru povestea sociologului Nicolae Gheorghe. Bunicul Antoniei i-a povestit cum l-a întâlnit pe sociolog în anii ‘90, la începuturile activismului rom. Purta eșarfă și „parcă era cântăreț sau actor”, a fost descrierea bunicului. 

Au trecut nouă luni de când au cules această poveste și acum iată-le: trebuie să vorbească în fața unei săli pline cu camere și microfoane care le dau o senzație de frig. 

Primul lucru pe care-l fac după ce și-au completat ținutele e să adulmece tiparul proaspăt și să mângâie paginile cărții lor.

Minodora Cerin, coordonatoarea proiectului „Bare Rroma” al Asociației Cu alte Cuvinte, adaugă încă o picătură de emoție:

- V-ați uitat la mașina de scris? Avem acolo manuscrisul lui Nicolae…

Antonia și Sorina pălesc și se uită uimite una la cealaltă.  Abia îndrăznesc să privească spre spațiul de prezentare unde vor vorbi despre cartea lor. Pe masa cu microfoane e o mașină de scris, de la care personajul lor parcă abia s-a ridicat. Pe primul rând văd notată traducerea unui verb în limba romani: „ACHEAR- a înțelege, a simți, a vedea”. 

- Nu cred!

- Nu se poate! 

Mai au jumătate de oră până la începerea lansării și autoarele speră să-și găsească curajul, exact ca micul Nicolae din povestea lor. 

Rând pe rând, cei opt studenți fac fotografii, se încurajează și se acomodează cu spațiul. Descoperă un pick-up și discurile Romicăi Puceanu. Își compară cărțile și fiecare glumește că a lor e cea mai frumoasă.

Părinți, frați, surori și prieteni așteaptă să-și ocupe locurile și să-i aplaude. 

4.000 de exemplare ale cărților au pornit spre școli, biblioteci și grădinițe din toată țara, iar poveștile în limbile română, romani și engleză sunt disponibile gratuit pe site-ul asociației, gata de descărcat din orice colț al lumii. Mii de copii vor asculta sau vor citi cărțile lor.

Bare Rroma ediția a III-a

Autorii s-au cunoscut la facultate, fiecare la fel de uimit de atmosfera caldă și de ușurința cu care s-au împrietenit. Își fac surprize de zilele de naștere, beau ceai împreună în micul cabinet de limba romani și parcă se cunosc dintotdeauna. 

Unul dintre responsabilii pentru această atmosferă este profesorul Alexandru Zamfir, expert Roma Education Fund, lingvist și autor al seriei de cărți pentru copii „Bariș”. „Domn profesor” i-a întâmpinat încă din anul I cu jocul Dixit și turtă dulce. De la el au aflat de „Bare Rroma”, programul asociației Cu Alte Cuvinte (CUAC), finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, prin care studenții învață să scrie cărți pentru copii și le traduc în limba romani.

Colegii din anii anteriori au imaginat povești după ce au intervievat personalități contemporane precum Alina Șerban, Isabela Stănescu sau Eugen Raportoru. 

Dar misiunea acestei a treia generații de autori a fost diferită: să scrie despre 4 personalități rome din trecut. 

Trecutul a fost portița prin care m-am alăturat și eu demersului, la invitația CUAC. Am pregătit dosare de documentare pentru 12 personalități rome din toată lumea.

Apoi ne-am întâlnit să ne cunoaștem la Biblioteca „Ion Creangă” din București, alături de profesorul Alexandru Zamfir și de scriitoarea Iulia Iordan. Am trecut prin poveștile fiecărui potențial personaj, iar studenții au votat cele patru personalități favorite. 

Studenții s-au împărțit în echipe de câte doi autori pentru fiecare personaj, în funcție de preferințe și negocieri. Eu am ghidat echipele Romica Puceanu și Nicolae Gheorghe, iar Iulia Iordan a lucrat alături de echipele Charlie Chaplin și Carmen Amaya. 

„Ediția a treia a adus mai multă muncă editorială și de selecție a informațiilor”, crede Iulia Iordan. „La celelalte ediții, petrecând timp fizic cu personajele lor, vizitând atelierul pictorului Eugen Raportoru, mergând la spectacolul Alinei Șerban, conexiunea emoțională ieșea la iveală singură, încă din timpul interviurilor. De data aceasta au avut de săpat pentru a se conecta. Copiii au rămas însă firul roșu: cum să ajungem la ei și să le stârnim imaginația, dincolo de greutatea numelor și de admirația pe care le-o purtăm”.

„Povestea noastră e despre lumină”

Nicolae Gheorghe (1946–2013) a fost sociolog și a avut un rol esențial în punerea bazelor activismului rom. Aici poți să citești povestea „Eșarfa lui Nicolae”.

Când Sorina și Antonia i-au auzit pentru prima oară vocea lui Nicolae într-un interviu filmat, au lăcrimat copleșite de misiunea mare pe care și-o asumaseră: cum transformi unul dintre cele mai importante nume din mișcarea romă în personaj pentru copii?

„Cea mai dificilă parte a fost procesul de selecție a informațiilor”, crede Antonia. „Nicolae Gheorghe a avut foarte multe realizări și momente importante. Am aflat atât de multe povești, era foarte greu să decidem pe care le păstrăm și care vor fi de impact pentru copii”. 

Studentă la romani-franceză, Antonia e recunoscătoare că a pornit pe acest drum, deși în adolescență s-a pregătit pentru Facultatea de Arhitectură. „N-a fost să fie”, spune acum. „Facultatea de romani a fost o sugestie din partea mamei și a bunicului și mă bucur că am ajuns aici. Îmi doream să cunosc cât mai multe despre rădăcinile mele”. A cules povești despre Nicolae și din familia ei și a simțit că s-a conectat cu puterea personajului. „De mică mi-a plăcut să pictez, să desenez. Îmi doresc să folosesc latura asta artistică pentru a-mi ajuta comunitatea să se simtă văzută. La bază suntem cu toții o familie mare. Înțelegând asta am putut să-l readucem la viață pe Nicolae Gheorghe prin poveste, iar asta e foarte emoționant”.

„Parcă ieri aveam primele întâlniri și nu știam cum o să facem să spunem tot ce vrem să spunem”, se miră în seara lansării Sorina. La prima noastră întâlnire de la bibliotecă stătea tot lângă Antonia. Ne-a spus atunci că înscrierea la Bare Rroma o face să se simtă ca o broască țestoasă care și-a părăsit carapacea.

Sorina zâmbește tot timpul și acum s-ar descrie drept „o fată foarte veselă”. „Mereu mi-a plăcut să învăț limbi străine. Acasă vorbeam romani, așa că s-o studiez și la facultate era singurul lucru care mă interesa”, explică. „Facultatea a fost peste așteptările mele până acum. Nu mă așteptam să leg atâtea prietenii. Fiind totul nou pentru mine, am decis să mă apropii eu de colegi. Mi-am zis: ce-o fi, o fi! Când domnul Zamfir ne-a arătat prima carte cu Bariș, ne-a plăcut atât de mult! Dar tot nu mi-a venit să cred că ar putea exista o carte cu numele meu pe ea…”

Ținând acum în mâini povestea pe care a scris-o împreună cu Antonia, Sorina crede că dacă ar fi avut astfel de povești când era mică, și-ar fi găsit curajul mai devreme. „O copilărie fără povești cu personaje rome e o copilărie gri”, crede Sorina. „În povestea noastră e vorba despre lumină. Faptul că am scris despre Nicolae Gheorghe, mie îmi dă mai multă încredere”.

Asta își dorește și Antonia pentru micii cititori: „să capete mai multă încredere și să viseze în continuare”.

Mișto avilean! (Bine ați venit!)

Se lasă liniștea și Alexandru Zamfir salută publicul în limba romani, apoi își invită fiul să deschidă lansarea cărților. „Ștefan a fost primul cititor al poveștilor și ar vrea să vă spună câte ceva”, spune profesorul și-i pasează microfonul.

Ștefan e elev în clasa a cincea și e co-creator al seriei Bariș, alături de tatăl său. Trece în revistă momentele preferate din cele patru volume. I-a plăcut că țambalul îi vorbește Romicăi Puceanu, i-a plăcut de mătușa Bibi, care-l încurajează pe micul Nicolae, s-a bucurat de ilustrații, s-a bucurat că dansatoarea Carmen Amaya e comparată cu un căpitan de vas și că Charlie Chaplin mânca multă înghețată.

În primul rând, Antonia și Sorina tremură știind că urmează să vorbească primele în fața tuturor.

„E foarte important să citim poveștile cu feți frumoși și prințese, dar e la fel de important să ne regăsim și noi în ele, încă de la vârste fragede. Să vedem în cărțile ilustrate, mai ales, personaje care seamănă și cu noi, cu părinții și bunicii noștri”, explică Zamfir. „Cu atât mai important este să le avem în limba romani”, mai spune, apoi îi mulțumește lui Ștefan că s-a descurcat atât de bine și le încurajează pe Sorina și Antonia să vină la microfon.

Fetele strâng povestea lui Nicolae la piept și aleg să citească pasajul lor preferat, cel în care mătușa Bibi îi aranjează eșarfa la gât și-l sfătuiește să-și poarte lumina cu mândrie. „Cu siguranță fiecare dintre noi s-a simțit la un moment dat diferit, exclus”, explică Sorina. „Sperăm ca Nicolae să fie un exemplu pentru copii și să le dea curaj să fie mândri cu ceea ce sunt și să-și păstreze identitatea”.

Denis și David scriu despre o Regină 

Romica Puceanu (1927-1996) a fost cântăreață, renumită atât în țară cât și peste hotare. Citește aici povestea „Regina muzicii lăutărești”

David Mitoi își aplaudă mândru colegele. La începutul anului, ar fi vrut să scrie el despre Nicolae Gheorghe.

Când a auzit-o pe Antonia povestind cât e de important personajul pentru bunicul ei și cât de fericită ar fi să-i scrie povestea, a decis să renunțe și să se îndrepte spre Romica Puceanu, despre care nu auzise până atunci.

Asta e firea lui. „Dacă pot să ajut cu ceva, de ce să n-o fac?”, explică.  „Noi suntem șapte copii, orice ar fi eu îmi ajut surorile, stau cu nepoții dacă e nevoie. Îmi place să fiu așa”.

Acasă, toată familia se bucura că David scrie despre Romica. „Mi-a zis mama de Inel, inel de aur, mă tot întreba cum de nu i-am auzit melodiile. Acum am recuperat și mă bucur că am cunoscut această eroină. Chiar nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost să scriu despre altcineva în afara de ea”. 

A fost special în timpul atelierelor când am ascultat-o pe Romica Puceanu la bibliotecă și apoi am analizat împreună prestanța pe care o avea cântând la rece într-o filmare de la începutul anilor ‘90.

„M-am legat de Romica total”, spune acum David. „E un sentiment incredibil să spui povestea ei, mai ales că este și în romani și în limba engleză. O redăm lumii! Mi-aș dori ca povestea Romicăi să schimbe viețile copiilor, indiferent de etnie. Vreau ca toată lumea să simtă că e bine să te afișezi așa cum ești, nu trebuie să joci un rol, nu trebuie să te rușinezi cu cine ești”.

David se simte astăzi în plină descoperire de sine. În liceu se gândea că i-ar plăcea să studieze limbi străine, engleză cu italiană sau cu spaniolă. Nu știa că există o secție de romani. O auzise rar pe mama vorbind limba la telefon cu rudele. O rugase să-l învețe și pe el, dar nu se apucaseră vreodată serios de treabă.  

„Nu știam că suntem atât de cunoscuți, încât să avem o specializare la facultate!”, își amintește. „La înscriere am întâlnit-o pe doamna Delia Grigore. Dânsa mi-a spus că există această secție și imediat mi-am schimbat opțiunea. Mi-am spus că în sfârșit e timpul meu să învăț limba asta. Vreau să ajung să port o conversație cu mama. Nu mai am mult”. 

David a aflat că e rom prin clasa a doua, când un copil din curtea școlii a arătat spre el și a spus: „Băiatul ăsta e ți&an”. „Eu am zis că nu sunt, că nu știu, apoi le-am povestit surorilor mele. Păi suntem! au zis ele. Nu ți-a zis nimeni? De-atunci, oricând m-a întrebat cineva, am spus cu mândrie că sunt rom. Nu am avut parte de experiențe negative, din fericire”.

Studenția i-a adus un sentiment de confort. „În sfârșit vezi că sunt mai mulți romi care sunt bine, care se bucură că se schimbă ceva. Mi-a crescut mândria. Am fost sigur că o să fiu prieten cu Ionuț de când l-am văzut și așa a și fost. Totul se simte natural, fix ca și cum așa trebuia să se întâmple. Sunt atâtea experiențe noi pe care le descoperim mulțumită facultății! Am avut Opre Gala, unde colegele noastre au fost modele. Am fost la Ziua Rezistenței Romilor, am călătorit în Bulgaria și am întâlnit colegi romi din alte țări și, mai ales, am fost în Bare Rroma, o experiență pe care sper s-o repet. N-am ajuns la cea mai bună versiune a mea, dar sunt în momentul ăsta cea mai bună versiune a mea de până acum”. 

Când era mic, David scria compuneri, desena, a fost pasionat și de editare video, dar nu credea că are neapărat o aplecare către scris. „N-au murit pasiunile astea, dar le-am pus într-un colț, mai ales după ce m-am și angajat. La Bare Rroma am simțit că s-a reaprins o scânteie. La început îmi era teamă să nu spun ceva greșit, să nu mă fac de râs și am descoperit că e, de fapt, o joacă să-ți lași imaginația să se exprime”.

Joaca i-a făcut pe el și pe Denis să dea viață țambalului și microfonului și să le transforme în personaje pentru povestea Romicăi. 

Au simțit de la început că au aceeași viziune, chiar dacă erau la distanță și erau nevoiți să lucreze mai mult online. Denis locuiește în județul Maramureș și face naveta pentru facultate. „Dacă ar fi fost aici, cred că am fi scris fără oprire, dar chiar și așa ne-am legat foarte bine. Când am citit începutul lui, mi-au venit o mulțime de idei și am putut să continui. Nu mă așteptam să meargă totul exact cum ne-am dorit, dar așa a fost de la primul cuvânt, până la ilustrații. Îmi doream atât de mult să fie ilustratoarea noastră doamna Daniela Olaru și exact norocul acesta l-am avut!”

David nu știa că și ilustratoarea Daniela Olaru nutrea aceeași speranță. A aflat la lansare, când ilustratoarea a împărtășit de ce spera ca povestea Romicăi să ajungă la ea. „Am făcut pian la liceul de arte, am fost conectată cu muzica lăutărească. O ascult și pe Romica când ilustrez, deci mi-am dorit-o foarte mult. Mi-am dorit atunci când deschizi cartea să simți efectiv mirosul de tei din cartierul copilăriei ei, un simbol care revine la final. A fost o onoare să ilustrez povestea ei”.

Denis Rezmives, co-autorul poveștii Romicăi, a simțit că s-a scufundat în documentare. „Atât de mult am citit și am ascultat, că parcă uitam că trebuie să și scriu!”, le-a mărturisit celor prezenți la lansare. 

Denis predă limba romani la clasele primare din comunitatea natală, Șomcuta Mare. Ne-am întâlnit online pentru ateliere și tot online a și scris cu colegul lui de echipă, David. 

S-a simțit legat de povestea Romicăi și de demnitatea ei. La unul dintre ateliere, ne-am uitat împreună la fotografii vechi din cartierul Cărămidari, unde a copilărit artista. I-a plăcut mica coincidență. Despre romii din Calea Mireșului, la marginea Șomcutei Mari, se spune că sunt „cărămidari”. L-a întrebat pe bunicul lui de unde a rămas denumirea, iar acesta i-a arătat ulița unde romii au făcut vaiog (chirpici) pentru casele lor. Cu timpul au ajuns să facă și pentru gadjeii din oraș. 

Ca și pe Ionuț, nici pe el nu l-a crezut tata că scrie o carte. „Mi-a zis: Cine mă, tu?”, povestește amuzat. E cu atât mai nerăbdător să ducă cartea acasă, dar cel mai mult își dorește să i-o arate bunicului și apoi colegilor de cancelarie și celor 500 de elevi din școala unde e profesor.

Încearcă mereu să-și inspire elevii și le povestește des despre propriile experiențe. „De mic mi-am dorit să învăț, ca să-mi ajut comunitatea. Nu aș da viața din Șomcuta pe niciun oraș din lume. E un loc special, cu oameni foarte uniți, care se ajută la nevoie. Vin la București pentru facultate, îmi place să descopăr locuri noi, dar întotdeauna vreau să duc tot ce acumulez înapoi acasă”, explică tânărul profesor. 

„Le spun mereu: și eu tot de aici am plecat. Și eu am pățit să repet anul pentru că m-am mutat și am lipsit. Și ce dacă? Acum sunt profesor. E important că au un model în mine și le spun că le voi fi mereu alături, cu orice au nevoie, inclusiv când vor da BAC-ul”.

Când era mai mic, se gândea să fie polițist, dar pe măsură ce a crescut și-a dat seama că vrea să-și învețe comunitatea, nu s-o „taxeze”. „Mă mândresc cu tine! Ești primul profesor din neam”, i-a spus o mătușă și l-a bucurat. Acum visează să scrie o carte despre istoria cartierului lui și să culeagă toate poveștile bunicului.

Gabriela și l-a dorit pe Charlie, iar Rareș a descoperit că se regăsește în el.

Charlie Chaplin (1889–1977) a fost unul dintre cei mai mari artiști ai istoriei filmului. Citește aici „Visul lui Charlie”.

Rareș Negoiță și Gabriela Costache se ridică în aplauzele publicului ca să povestească despre procesul lor de scriere. Povestea lui Charlie Chaplin i-a unit neașteptat.

Gabriela și-a dorit acest personaj din tot sufletul, pentru că a fost prima personalitate internațională cu rădăcini rome despre care a aflat în copilărie. „Aveam o zi mai proastă, era seară și mă plimbam cu tata. Și el m-a întrebat: «Știi că se spune că Charlie Chaplin ar fi zis că-i place ploaia pentru că e singurul moment în care poate să se plimbe fără să i se vadă lacrimile?» Și apoi mi-a spus că Charlie era de etnie romă. Am rămas: uau! Și n-am uitat vreodată momentul ăla.”

„Să scriu și să traduc o carte în romani erau pe bucket list-ul meu”, mi-a povestit Gabriela. „Nu credeam că o să le reușesc pe ambele anul acesta. Încă nu-mi vine să cred”. 

Dar dacă o cunoști pe Gabriela, ai face bine să crezi. Pe lângă romani-engleză, e studentă și la Facultatea de Drept. E genul de om care și-ar dori ca ziua să aibă măcar două ore în plus, ca să-i ajungă pentru tot ce-și propune. 

A ales Dreptul pentru că e mereu sensibilă la nedreptate și-și dorește să schimbe lucruri din interior. Nu a avut parte de experiențe de marginalizare, dar le-a văzut mereu în jur și au copleșit-o. A ales și limba romani pentru că și-a dorit să-i deschidă noi orizonturi. „Vorbim acasă romani, am făcut și la școală, am fost și olimpică, dar sunt atât de multe cuvinte pe care nu le știam. Mereu poți să pui cărămidă peste cărămidă și să te dezvolți. Pentru noi limba este elementul acela care ne ține împreună. Simt când o persoană este de etnie romă și mereu încerc să vorbesc cu ei în romani. Chiar dacă părem diferiți, îmi place atât de mult că putem să vorbim și că lucrul acesta ne unește! E un univers sacru al nostru și de-asta mi-am dorit atât de mult să traduc o carte în limba romani”.

Pentru că limba e atât de importantă pentru ea, Gabriela și-a rupt din puținul timp liber ca să participe la Bare Rroma. „Știam că-mi va fi greu între cele două sesiuni, dar știam și că o să pot pentru că era important că scriam o carte și că făceam asta împreună cu colegii mei. Secția noastră de romani se simte ca piesa de puzzle care ne lipsea. Să fim împreună autori într-un proiect însemna și să petrecem mai mult timp să ne cunoaștem. Am avut mult de migălit și de negociat, că fiecare venea cu perspectiva lui, dar ne-am întâlnit la mijloc. Și eu și Rareș am ținut mult la mesajul de la finalul poveștii, prin care poți să simți iubirea maternă, indiferent de ce se întâmplă”.

Rareș mărturisește că inițial Charlie Chaplin era doar o personalitate internațională, cu care nu simțea neapărat o conexiune. „Însă în momentul în care i-am citit biografia și am văzut prin câte a trecut în copilărie cu mămica lui, am început să simt empatie și mai multă motivație să-i scriu povestea. Tema mare a cărții este că oricât de sărac ai fi și oricât de greu ți-ar fi în copilărie, atât timp cât îți urmezi visul și știi ce vrei, poți ajunge mare și puternic”.

Doi frați mai mici îi sorb cuvintele din public. Rareș are grijă de ei de când vin de la școală, până seara târziu când se întoarce mama lor de la muncă. Îi supraveghează la teme și încearcă să le fie aproape, chiar și când are zile în care simte că nu mai are putere. E obositor, dar îl și înduioșează când descoperă că cei mici se străduie să-i facă surprize de ziua lui. 

Vede în copilăria lui aceeași inocență pe care a descoperit-o și la Charlie. „Eram energic, îmi doream doar să mă joc și să mă apropii de toți copiii. Aveam prieteni imaginari, îmi inventam mereu scenarii. Cu școala mă descurcam singur, mama nu putea să mă ajute pentru că urma și ea «Șansa a doua» (programul de continuare a studiilor pentru adulți, n.r.), s-a înscris odată cu mine”.

Când era mic, Rareș citea orice prindea și asculta povești audio, de-acolo crede că a învățat tehnici de narațiune fără să-și dea seama. Compunea din clasele primare: poezii, povești, cântece. Avea un caiet studențesc în care le aduna pe toate, iar cea care abia aștepta să le audă era mamaie. „Ea era singura care lăsa orice făcea și-mi spunea să-i citesc. Se uita la televizor și croșeta, dar când începeam să-i citesc nu mai auzea nimic altceva. Pe la 8 ani știu că am făcut-o să plângă cu o poveste. Mereu îmi spunea că e cea mai frumoasă pe care a auzit-o vreodată. O implora pe mama să-mi dea cărți, să mă stimuleze. Spunea că am talent.”

Mamaie îl aștepta mereu cu mâncare făcută la ceaun și-l învăța de toate: cum să întindă cu pâine în sos dacă se duce în vizită la neamuri, dar și cum să mănânce cu tacâmurile. „Mi-a făcut șnițele de porc, să fie mai tari, mi-a dat furculiță și cuțit și m-a învățat cum să mănânc. Ea mă lua mereu de-o parte după ce mă bătea mama și-mi explica. Sunt șase ani de când n-o mai am și sper că vede unde am ajuns.”

Rareș ar rezuma anii lui de liceu drept „patru ani de chin, anxietate, jigniri și rasism”. O pierduse pe mamaie, acasă erau nenumărate greutăți și mutări, iar la școală îndura umilințe zilnice. „Diriga mă mai alina și mă întreba de ce nu ripostez când fac glume – de exemplu că am venit să le fur telefoanele– dar nu puteam, tăceam. Nu sunt conflictual, nu m-am bătut niciodată. Am îndurat până am terminat și am rămas cu teama că și la facultate va fi la fel. Din fericire, a fost complet opusul: am găsit oameni calzi și primitori.” 

Rareș își dorește să mai scrie și ar vrea să urmeze și alte cursuri dedicate. Lucrează de mult timp la un roman în limba engleză. „E SF Fantasy și e despre patru tineri foarte diferiți, fiecare cu traumele și fricile lor, care devin familie unul pentru celălalt. Tot dezvolt structura, pentru că sunt mai multe planuri narative”.

Uneori se întreabă dacă chiar ar putea să urmeze o carieră în domeniu, sau dacă ar trebui să-și pună visele în cui și să lupte pentru stabilitate financiară. „Indiferent ce se întâmplă mai departe, romanul ăsta o să-l termin, asta știu sigur”.

Deocamdată, are nevoie de bursă ca să-și continue studiile. „Cred că sunt cel mai sărac de la facultate”, glumește amar. „Depind de orice sutime. De-asta sper ca această poveste să ajungă în mâini bune. Noi ca romi muncim de două ori mai mult – nu e corect, dar asta este realitatea. Ca să fim văzuți, trebuie mereu să demonstrăm. E foarte greu să scrii pentru copii și să transmiți mesaje mari în cuvinte atât de puține, dar sper să simtă din această poveste că te poți naște sărac, dar nu înseamnă că o să rămâi așa”.

Drept și calm, aruncă din când în când câte o privire către familia care-l filmează din public. Acum îl ascultă toți. 

Când aplauzele publicului se sting, Rareș se întoarce pe scaunul lui și le face semn fraților să vină lângă el. Îi ține pe fiecare pe câte un genunchi și zâmbește mulțumit.

Moștenirea Capitanei

Carmen Amaya (1913–1963) a fost dansatoare romă de flamenco. Citește aici povestea „La Capitana”.

„Mulțumesc că sunteți prezenți, sunt foarte fericit să fiu în fața voastră cu această carte”, și-a început Ionuț discursul. „Aș repeta oricând experiența”.

Ionuț s-a înscris în program pentru că i s-a părut fascinantă ideea de a scrie pentru copii și a le oferi modele rome pozitive. Lunile de ateliere de scriere au fost și parte din procesul lui de acomodare cu studiul limbii și culturii rome. Le-a povestit colegilor că se pregătea pentru Academia de Poliție. Visul i-a fost strivit de o profesoară din liceu, care i-a scăzut media la purtare. „Pur și simplu a presupus că eu eram de vină, deși nu fusese deloc așa. Cu media scăzută nu mai aveam cum să mă înscriu la Academie și a trebuit să aleg altă facultate. Acum nu-mi pare rău, dar atunci a fost un șoc să-mi schimb complet drumul din cauza unei prejudecăți”.

Ionuț și Arina s-au armonizat în povestea dansatoarei Carmen Amaya. „Mi-a fost ușor să scriu rimele pentru că știam ce vreau să transmit”, spune Ionuț. „Am dezbătut mult înainte, iar după ce am avut o structură a textului am simțit că mi-au ieșit foarte repede. Sunt mândru că povestea noastră este unică. E singura din serie care are și poezie! Împreună cu ilustrațiile, chiar am făcut operă de artă.”

Și Arinei i-a plăcut ideea de versificație. „Pentru Carmen dansul era un joc. Așa e flamenco-ul, are un spirit ludic și jucăuș, nu poți să-i impui reguli. Am vrut să aducem ritmicitatea și-n poveste și m-am bucurat că în felul ăsta ne-am completat foarte bine ca autori”. 

Arina e la a doua participare în programul Bare Rroma. „Eram anul I când am scris despre Alina Șerban și acum am absolvit cu povestea lui Carmen”, se bucură tânăra, care i-a spus mamei ei încă din școala generală că o să se facă scriitoare.

„Când am văzut în ce comunități a ajuns prima carte și cât de importantă este ca resursă pentru grădinițe, școli și biblioteci, am scris cu conștiința acestui fapt: povestea poate să ajungă la un copil dintr-un sat uitat de lume și poate să-l facă să viseze preț de câteva minute”.

Dacă ar fi avut astfel de cărți în copilărie, Arina e convinsă că ar fi ridicat mâna cu mai mult curaj în momentele în care ar fi trebuit să se afirme.

Acum e bucuroasă să spună că limba romani a ales-o și a completat-o. Voia să intre la UNATC, dar a ascultat-o și pe mama, care i-a sugerat să aibă un plan de rezervă cu engleză-spaniolă la Facultatea de Limbi Străine. „Am picat la UNATC și, când m-am dus la înscriere, domnul Zamfir m-a luat de-o parte și mi-a spus despre limba romani pe care aș putea să o combin cu spaniola. Simțeam în interior cum rezonează tot mai mult cu mine această identitate. Și am luat-o de la zero cu cultură, limbă, tot. Dacă nu eram la facultatea asta, nu aș fi avut acces la toate aceste resurse. Acum simt mândrie și ușurare. Nu trebuie să port o mască, iar puterea mea vine din faptul că știu cine sunt. Mă exprim, sunt, mă manifest”.

Arina crede că avem nevoie de mai multe proiecte ca Bare Rroma. „Dacă ai făcut un copil să zâmbească, e destul. E totul! Eu scriu în primul rând pentru mine, pentru romi și abia apoi pentru cei din afara comunității”. Visează să-și creeze un canal pentru copii cu povești în limba romani.

Acum e studentă în anul I la masteratul de Gen, politici și minorități și voluntară în asociația feministă Eromnja. Se prezintă drept „un om simplu căruia-i place să vadă Omul și să scoată aurul din cuvinte”.

Și-a dorit ca povestea lui Carmen să fie un omagiu pentru dansatoare, dar și pentru moștenirea romă a dansului flamenco.

„Pentru mine, moștenire e un cuvânt mult mai puternic decât tradiție. Poți să duci o tradiție mai departe, fără să-i cuprinzi sensul, dar moștenirea vine cu responsabilitate și respect pentru cei care ți-au lăsat-o.” 

„Un om trăiește atâta timp cât îi este rostit numele”, crede Arina. „Prin aceste povești, le dăm din nou o voce personajelor și le facem accesibile copiilor din toată lumea”. 

„Povestea lui Carmen e și despre ancestralitate”, mai crede autoarea. „Nu despre acel clișeu al romilor care au muzica sau ritmul în sânge, ci despre bucuria de a dansa cu viața în ciuda greutăților; muzica și dansul sunt mesajul și semnalul că poți să treci peste orice: lasă-mă să fiu eu, liber. Carmen este o eroină pentru că a știut să asculte vocea aia din interiorul ei și să nu renunțe. Toți avem vocea aia, important e să ne și folosim de ea”. 

Iar cei opt autori și-au găsit și folosit vocile atât în scris, cât și la lansarea celor patru volume.

- Mai avem câteva surprize pentru voi la finalul serii, anunță Minodora Cerin.

- Vă provocăm să ghiciți care era desertul preferat al lui Charlie Chaplin, dar și care dintre cele patru personaje adora plăcinta cu brânză și stafide. 

Antonia zâmbește emoționată. Bunicul i-a povestit cum a mâncat plăcinte cu brânză și stafide în apartamentul lui Nicolae Gheorghe, la o întâlnire a activiștilor romi. Are în gând imaginea aceea a începuturilor și a sociologului care stătea la masă împreună cu primii oameni dornici să se implice.

Copiii din public au notat pe bilețele colorate răspunsurile lor în timp ce toată lumea s-a bucurat de un moment muzical oferit de saxofonistul Sorin Niculae, fiul său Antonio (11 ani) și pianistul George Constantin.

Primele acorduri ale saxofonului au adus piesa „Eternally”, compusă de Charlie Chaplin pentru filmul Limelight. Au urmat Șaraiman-ul Romicăi Puceanu și simbolicul imn al romilor, Gelem Gelem, cântat în onoarea lui Nicolae Gheorghe. Concertul s-a încheiat cu o piesă în ritm de flamenco, care a făcut-o pe Arina să râdă și să pocnească din degete cu gândul la Carmen Amaya. „Asta înseamnă să dansezi cu viața și să rămâi om”, mi-a spus Arina despre lucrurile simple pe care le prețuiește. „Simțim la fel, mâncăm împreună, mergem mai departe.”

Când ultimele aplauze s-au stins, prieteni, familii, activiști și curioși s-au adunat la coadă pentru autografe. S-au fotografiat cu cărțile și cu manuscrisul dicționarului lui Nicolae Gheorghe, în timp ce în capătul celălalt al sălii îi aștepta un platou cu plăcintă cu brânză și stafide, preferata sociologului.

(de la stânga la dreapta) Antonia Mihai, Sorina Urdoi, Ionuț Didei, Arina Costea, Gabriela Costache, Rareș Negoiță, Denis Rezmiveș, David Mitoi