„Dacă trebuie să dăm foc la ceva ca să fim auziți, asta o să facem.” Revolta liceenilor francezi

„Mă bucur că tineretul francez s-a trezit”, îmi spune Ana*, o elevă pe care am găsit-o stând pe o bordură lângă Liceul Profesional „Simone Weil” din Pantin, o suburbie a Parisului. „Mi se pare cool că putem să ne mobilizăm toți împreună”, adaugă ea. Îmi povestește cum fac cursuri în săli care au infiltrații de apă, că toaletele lor sunt murdare și miros urât, că n-au hârtie, n-au oglindă.

Acum 10 ani, eram și eu în liceu și în Consiliul Elevilor. Nu o dată am fost la director să mă plâng că n-avem săpun sau hârtie la toaletă. Era penibil și inconfortabil, mai ales pentru o instituție de „elită”. Era vina noastră mereu: fie că nu vorbim cu femeile de serviciu direct, fie că abuzăm de consumabile. Însă mi-e greu să-mi imaginez o realitate în care colegii mei de clasă ar face ceva pentru asta, orice, darămite o blocadă.

„Ceea ce e mai puțin cool e poliția care ne gazează pentru tot și pentru nimic, deși noi avem revendicări reale, iar tot ce fac ei e să ne bată, să ne gazeze, să ne lovească, dar asta n-o să ne oprească să blocăm școala, chiar și dacă o să vină în fiecare zi. N-o să ne oprim doar pentru că sunt acolo”, spune hotărâtă Ana.

La mijlocul lui octombrie, am fost în 5 licee din suburbiile Parisului tensionat, în cel mai sărac și mai tânăr „județ” din Franța metropolitană. 

Am vorbit cu liceeni, cu profesorii lor și părinți despre ce i-a împins să iasă în stradă pentru educație. De la începutul anului școlar, furia lor a făcut înconjurul lumii pe internet.

***

Totul a început pe 17 septembrie, când o parte dintre profesorii Liceului „Saint-Exupéry” din Créteil, o suburbie a Parisului, au decis să facă grevă și să denunțe lipsa de personal.

A doua zi, la 6 dimineața, câțiva elevi blochează liceul în încercarea de a „schimba lucrurile”, iar mobilizarea continuă în zilele următoare și se întinde la alte școli din regiunea Île-de-France și apoi peste tot în țară. 

Nu e prima oară când fac asta liceenii francezi. În 1990, pornind tot din suburbiile Parisului, mișcarea liceenilor a deblocat echivalentul de astăzi a 1,2 miliarde de euro pentru educație. E însă prima oară în mulți ani când protestele lor iau din nou amploare. La un nivel atât de mare încât la începutul lui octombrie peste 1.000 de școli au înregistrat acțiuni ale liceenilor, adică 30% din totalul de licee publice și private din Franța. 

Inițial au fost tratați cu brutalitate de către guvern. Aproape 8.000 de persoane au fost plasate în arest preventiv (garde à vue), dintre care 85% minori, de la începutul mișcării până la jumătatea lui octombrie. Majoritatea acestor interpelări au fost făcute într-o singură săptămână, la final de septembrie, ceea ce face ca represiunea guvernului să fie una istorică, spune redactorul șef al cotidianului L’Humanité, Laurent Mouloud. Este mai agresivă decât la alte mișcări sociale din trecut, spune acesta, cum ar fi Gilets Jaunes (Vestele Galbene), reforma pensiilor, sau chiar Mai ‘68, un eveniment emblematic pentru mobilizarea studenților și liceenilor francezi. 

Peste 240 de participanți la protestele liceenilor din toamna aceasta au fost răniți, în unele situații foarte grav. Inspectoratul poliției, care anchetează comportamentul organelor de ordine, a deschis un total de 80 de anchete, dintre care opt privind „răni mutilante”. Câteva dintre cazurile cunoscute în media includ un licean de 14 ani care, după ce a primit o grenadă în față, și-a fracturat maxilarul și și-a pierdut majoritatea dinților; altul și-a pierdut o mână, iar în alt caz, un licean și-a pierdut ochiul. 

Apoi, liceenii au fost puși sub interdicție de circulație în multe orașe și cartiere din țară pentru mai multe zile, și chiar amenințați cu tăierea accesului la rețele de socializare cum ar fi TikTok sau Snapchat. Într-adevăr, distrugerea a mii de magazine în weekendul de 17-18 octombrie a motivat această decizie, însă o măsură similară luată în 2025 în timpul valului de proteste din Noua Caledonie, teritoriu francez, a fost deja judecată de Consiliul de Stat ca fiind excesivă și disproporționată. 

Însă liceenii nu s-au dat înapoi. Din fața școlilor, au ieșit pe străzile marilor orașe, însoțiți de părinți, profesori, studenți și muncitori. Au ieșit de multe ori în stradă și din ce în ce mai mulți. Sâmbăta trecută, pe 24 octombrie, în ploaie, au fost jumătate de milion de oameni doar pe străzile Parisului, protestând împotriva condițiilor mizere din școli, a violenței poliției și vieții tot mai scumpe din Franța care reînvie mișcarea Gilet Jeunes. 

Pentru miile de magazine distruse în timpul protestelor și pagubelor care se ridică la peste un miliard de euro, Senatul francez a aprobat o lege care să-i facă pe protestatari să plătească la grămadă pagubele produse. Adică pot fi buni de plată și cei care doar participă la protest, fără să fi produs vreo distrugere, scrie AP.

Presați de determinarea liceenilor și a societății civile, guvernul a anunțaț lunea aceasta, 26 octombrie, o serie de măsuri care răspunde la problemele ridicate de către adolescenți: reducerea numărului de elevi în clase de la 35 la maximum 28; 5 miliarde de euro pentru renovarea școlilor; și înlocuirea platformei Parcoursup pentru înscrierea la facultate, criticată că are criterii opace de selecție și chiar că „agravează inegalitățile socioculturale”. 

Sună promițător, dar protestele încă nu s-au terminat. Liceenii nu sunt mulțumiți, așa că vor continua să deranjeze liniștea publică astăzi, pe 31 octombrie, și apoi pe 5 noiembrie, cel puțin. 

***

E luni, 12 octombrie. Deschid telefonul imediat cum fac ochi la 7 dimineața să văd ce se anunță pentru ziua și săptămâna asta. Presa nu întârzie să publice anunțuri că mobilizarea liceenilor continuă, deci prind curaj și ies pe teren. 

În Franța continentală protestele au început în septembrie, însă încă de la finalul lui august, în teritoriile franceze de peste ocean, elevii și profesorii din Mayotte, Guadelupe, și Martinique s-au mobilizat împotriva condițiilor nedemne din școli, chiar dacă „în liniște relativă”, adică, fără să primească prea multă atenție mediatică. 

E una dintre primele zile de toamnă în care frigul își face apariția în mod serios, așa că mă îmbrac bine cu mai multe straturi de haine pe mine și o iau la pas spre Pantin, o suburbie la nord-est de capitală, în căutarea liceenilor revoltați. 

„Tineretul francez s-a trezit” 

Fac prima oprire la Grupul Școlar „Saint Joseph La Salle”, un liceu privat unde cu o săptămână înainte se făcuse un „blocus”, cum spun francezii, adică o blocadă. În dimineața asta niciun semn de protest, așa că plec mai departe. 

Trec pe lângă Liceul Profesional „Simone Weil”. E 8:45, e liniște, dar poarta e împânzită de mesaje despre guvern, lipsa personalului și violența poliției (care momentan e absentă). 

Într-un colț stă o grămadă de pancarte deja pregătite cu slogane de tipul „nu suntem condamnați la eșec” scris peste tricolorul francez, „copiii suburbiilor” (enfants de banlieues) sau „voi tăiați resursele, noi plătim consecințele”. Mesajele sunt dure, dar atmosfera e relaxată, elevii și cei câțiva adulți prezenți râd și fac glume în timp ce aranjează scena. 

„Astăzi o să fie mult mai calm”, îmi spune Eva*, una dintre cele 10-20 de eleve prezente la acea oră. „…Ca profesorii să poată fi cu ei”, completează Audrey*, o profesoară în fustă de blugi care era de la 7:45 acolo. 

Se fac deja trei săptămâni de când au început să protesteze. „Ne lipsește personalul, n-avem infirmieră – ceea ce poate fi foarte grav – n-avem material cu care să lucrăm, n-avem scaune, n-avem bănci”, îmi spune Eva. „Pentru asta ne mobilizăm cu toții, profesori și elevi”, adaugă ea. 

La început, profesorii nu s-au implicat, însă după câteva zile atmosfera a devenit repede tensionată. „[Elevii] au aruncat cu mortar [...], au dat foc pe stradă ca să blocheze circulația…” detaliază Eva. „Am coborât mai mulți colegi [profesori] pentru a încerca formarea unui cordon sanitar între tinerii care voiau să protesteze pașnic și cei care erau puțin mai violenți și poliție”, spune Audrey. Ea i-a susținut pe elevi și le-a dat posibilitatea să vină la ore, dacă vor, sau să participe la proteste fără să le pună absențe. „Nu voiam să-i sancționez pentru, totuși, o exprimare democratică”, mărturisește profesoara. 

Și anul trecut au organizat un petite blocus, având în mare aceleași probleme. Mobilizarea n-a ținut decât o dimineață. 

Foto: Prea tânăr pentru a vota, destul de „mare” pentru a fi gazat. 

E 9:28, răcoarea dimineții se ridică ușor odată ce apare soarele. Pentru octombrie, e surprinzător de cald – vremea ține cu liceenii. 

Las serenitatea de la „Simone Weil” în spate și mă duc tot mai spre nord de Paris, direcția Liceul Polivalent „Marcelin Berthelot”.

„Avem șobolani [și] gândaci în liceul nostru” 

Văd de departe zeci de elevi adunați în fața școlii, așezată pe Avenue Jean Jaurès. Pe strada laterală liceului se vede și o autospecială de pompieri, îmi dau repede seama, în timp ce înaintez, că abia au stins niște pubele în flăcări, puse fix la intrarea în curte.

Pompierii pleacă, iar liceeni nu așteaptă prea mult și trec din nou la treabă: aduc alte pubele, pun ulei peste ele și le dau repede foc. 

„Suntem obligați să blocăm așa. Voila, ne-am săturat” îmi spune Tom*, unul dintre cei care participă la incendiere. „Avem șobolani [și] gândaci în liceul nostru, avem tavane care cad peste noi, ferestrele cad peste noi, avem pedofili în liceul nostru”, explică el înconjurat de alți colegi care îl aprobă. 

Școala e blocată de două săptămâni, iar orele sunt online. „Nu mergem”, spune Laurie*, una dintre elevele prezente acolo. „Condițiile [din școală] sunt execrabile”, îmi explică ea, motivând participarea la blocadă. Alții spun că școala lor e „dărăpănată” (délabrée), că au găsit viermi în mâncarea de la cantină, iar clasele sunt supraaglomerate. Nu exagerează. 

„Suntem furioși de atât de mult timp”, spune o adolescentă. „Deja am vorbit cu direcțiunea, dar nimic nu se schimbă”, îmi spune alta. Tom îmi povestește că mobilizări ale liceenilor au existat și acum doi ani, acum trei ani, „generațiile trecute au [protestat] și ele”, spune el. 

Julie*, și ea prezentă la protest, zice că aceste condiții sunt de mult timp, iar discuțiile cu administrația și ele vechi. „Avem impresia că numai violența o înțeleg, pentru că «din întâmplare», atunci când are loc un act de violență  suntem ascultați, ajungem la televizor, dar atunci când nu e violență, nu e nicio vorbă, nimic”. 

Nu e singura care înțelege această dinamică de putere. Cu câteva minute înainte, cineva din grupul lui Tom spusese același lucru: strategia incendiilor e și ca să atragă atenția. În timp ce stăm de vorbă, mișună presa în jurul focului. 

Liceenii știu că nu toți jurnaliștii sunt de bună credință, așa că întreabă prudent, aproape mereu, dacă nu cumva vin de la vreun post conservator sau de extremă dreapta. Acolo, cererile lor rămân în surdină, în timp ce filmările cu flăcări și dezbaterile despre legitimitatea și „violența” acestei mișcări ale elevilor sunt puse pe repeat în prim plan. 

„Nu e violență, domnule, când ne abandonează și ne lasă cu gândaci, cu șobolani etc., asta nu e violență?”, răspunde apăsat Tom pe această temă. „Vrem ca statul să-și plece urechile către noi, să fie schimbare, să renoveze liceele, pentru că în acest moment liceul nostru este cu totul degradat. Avem nevoie de ajutor”. 

Educația în Franța 

În teorie, bugetul național dedicat educației primare și secundare (deci, fără universitate) a crescut cu 31% în ultimii 10 ani. Însă, raportat la inflație, care și ea a crescut semnificativ, bugetul real al educației propus pentru 2027 nu este decât cu puțin peste 6% față de cel din 2017. 

Școlile private primesc și ele câteva miliarde din bugetul național. Apoi, peste 25% din finanțarea școlilor ține de bugetul autorităților locale. Acolo unde sunt cele mai sărace comunități, cu cei mai dezavantajați elevi, sunt și cele mai puține resurse pentru a renova școlile. 

E un cerc vicios. Unde sunt condiții grele de muncă și de studiu, e și mult mai greu să reții personal. Lipsa profesorilor și condițiile precare de acasă, îi face pe mulți elevi din suburbiile marilor orașe să fie condamnați la un viitor mai puțin strălucit decât cei care fac școală la câteva stații de metrou mai aproape de centru. 

„Se simt complet abandonați și asta este regretabil”, îmi spune Audrey, profesoara de la „Simone Weil”. „Cum îi facem să creadă în justiția socială, cum îi facem să creadă că ascensorul social încă există, când ei au impresia că sunt abandonați de puterea publică de decenii? Părinții lor au fost victime ale acestui lucru, frații lor mai mari… E foarte complicat”. 

Fără frică 

În timp ce pompierii sting al doilea foc de la Liceul „Berthelot” din Pantin, își fac apariția și polițiștii. Elevii dispar repede din peisaj, dar nu prea departe, se strâng în fața Liceului Profesional „Jean-Pierre Timbaud”, aflat pe bulevardul lăturalnic. 

Și-au unit puterile, să fie mai mulți în număr, așa că se mișcă de la un liceu la altul. O elevă de acolo îmi spune că inițial a văzut pe rețelele de socializare manifestările, apoi că au decis să reproducă și ei acțiunea în școala lor. „Știm… sperăm că asta va funcționa”, îmi zice ea. S-au organizat pe Snapchat, o aplicație care astăzi în Franța a devenit un instrument de mobilizare al tinerilor. 

E aproape 11 dimineața și în jur de 200 de elevi, poate chiar mai mulți, au împânzit bulevardul, încercuiți de zeci de jandarmi. Îmi dă un sentiment foarte ciudat să văd atâta mobilizare de forță pentru niște adolescenți de 15-16 ani. 

Cercetătorul în științe sociale Pierre Douillard-Lefèvre, care și-a pierdut vederea de la un ochi după ce a fost mutilat de poliție în 2007, spune că „este vorba despre terorizarea unei generații întregi care este pe cale să descopere implicarea, acțiunea în stradă și militantismul”. 

Mi se face frică pentru ei, dar și pentru mine. 

„Dacă e vorba de mâncat insecte [la cantină], prefer de o mie de ori să fiu gazată” îmi spune o elevă. „Facem asta pentru noi”, adaugă ea hotărâtă. 

„Nu neapărat”, o contrazice o colegă din grupul ei. „N-o să fie nicio schimbare până terminăm noi liceul. Cred că va fi mai ales pentru a zice c-am reușit să obținem ceva de genul ăsta, dar nu cred că pentru noi neapărat”. 

Lucie*, și ea în același grup, crede că e „normal” ce fac, toată lumea vrea să-și apere drepturile. O provoc și-i spun că sunt oameni care așteaptă ca lucrurile să se schimbe de la sine. „Dacă trebuie să alerg 10 minute împinsă de polițiști, pentru a evita să fiu [într-o școală] cu condiții rele tot anul, am s-o fac”, îmi răspunde ea. „O fac pentru mine și pentru colegii mei (mes camarades). În plus, îmi place că participă toată lumea”. 

Pentru unii, e prima oară când protestează. Alții spun că au fost fie cu părinții lor fie cu frații lor la alte manifestații, cum ar fi Gilets Jaunes din 2018, când aveau 8-9 ani. 

„Suntem în secolul 21”, spune una dintre liceene, „nu suntem o generație răzvrătită, dar dacă trebuie să dăm foc la ceva ca să fim auziți, păi asta o să și facem”.  

„Franța e o țară revoluționară de la creare”

Plec dintre liceeni cu reportofonul plin de interviuri, însă mai decid să fac o oprire înainte să mă întorc acasă. Iau o bicicletă publică dintr-o stație apropiată școlii și mă duc și mai spre nord de Paris, la Saint-Denis, către Liceul „Paul Éluard”. 

Acolo au fost unele dintre cele mai violente interacțiuni între elevi și polițiști, iar primarul a fost prins la mijloc încercând să apere protestatarii și să detensioneze atmosfera. 

Ajung acolo în jurul prânzului. O echipă de voluntari de la asociația QueerLieu din zonă oferă sandvișuri gratuite liceenilor care participă la blocadă. Asta e forma lor de sprijin, chiar dacă s-au gândit târziu să se organizeze, îmi mărturisește o voluntară. 

Jandarmeria e așezată în poziții cheie, de parcă ar fi un penitenciar. O mână de jandarmi la colț de stradă, trei la colț de liceu și încă câțiva fix în dreptul ușii de intrare către curtea liceului, pe lângă cei care stau în dubele așezate la câțiva metri de instituție. 

Nu e multă lume în jur, însă mă apropii de un grup de liceeni care stă de vorbă.

„Dacă râd, să știți că o fac de stres” îmi spune Margaux*, una dintre fetele care acceptă să-i pun câteva întrebări despre protestul lor. 

„Nimeni nu ne-a luat în considerare atunci când am protestat pacifist, chiar dacă am avut aproape aceleași revendicări. Școala era într-un stadiu și mai rău anul trecut, cu infiltrații în pereți și acoperișul căzut, era cu adevărat grav”. 

În ciuda nesiguranței, mesajul ei e clar și ferm.

„Chiar dacă sunt violențe, o să continuăm să protestăm, o să continuăm să ne revendicăm drepturile, e ceva fundamental de fapt, nu putem să ne oprim”. 

Liceenii nu trebuie să-și deschidă cărțile ca să li se aducă aminte de identitatea revoluționară a Franței. Simboluri, mai mici sau mai mari, sunt peste tot în jurul lor ca să le reamintească cine sunt ca națiune. Sloganul Liberté, Égalité, Fraternité este înscris pe fiecare clădire publică, inclusiv pe școlile lor. Și noi românii învățăm la școală despre cum și-au decapitat monarhii, despre căderea Bastiliei, despre Carta Drepturilor Omului, și mai nou, despre toate protestele de amploare care fac parte din cotidianul francez. 

„Franța e o țară revoluționară de la creare, e bazată pe revoluție, avem o republică mulțumită revoluției. Nu înțeleg de ce ni se reproșează că ne revendicăm [drepturile]... Toată lumea ar trebui să ne susțină…”

***

În zilele ce au urmat, studenții s-au solidarizat cu liceenii și au blocat 90% din universitățile Franței. Unele dintre instituții, cum ar fi Conservatorul de Muzică și Dans din Paris sau Universitatea Paris-Panthéon-Assas, cunoscută ca mai degrabă de dreapta, au fost blocate pentru prima oară în istoria lor. 

La manifestațiile la care am participat apoi zilele următoare am simțit cum un sentiment de entuziasm plutea în aer. Adolescenții erau incredibil de fericiți că sunt atât de mulți în stradă, iar adulții se bucurau și ei la gândul că ceva le mai dă speranță să meargă înainte, cum mi-a povestit Anne*, o mamă din Lyon. 

„Ei ne dau, practic, un șut în fund. Noi, după atâția ani de lupte, eram pe cale să renunțăm, pentru că nimic nu merge bine în Franța, nimic bun ce vine din punct de vedere politic. E o ușurare să-i vedem mergând până la capăt și rezistând caricaturii…”

Foto: Părinți mândri de tinerii determinați

* Numele folosite în acest articol sunt aleatorii, pentru a proteja identitatea protestatarilor. 

** Toate interviurile au fost ținute în franceză, iar traducerea este liberă, făcută de autor.