Ce au oamenii mai bun de dat la Mondialul 2026
OP-ED. Am urmărit Mondiale și Europene încă dinainte să-mi placă fotbalul. Nu sunt singura. Spre deosebire de competițiile de cluburi, vizionate în principal numai de microbiști, turneele internaționale atrag un public foarte divers. Adună la un loc familii și comunități. Iar CM 2026 n-a făcut excepție. Pentru că o Cupă Mondială nu e niciodată doar despre fotbal.
17.07.2026
de Alexandra Nistoroiu
Ba uneori, fotbalul e doar pretextul. E la fel de mult despre toate poveștile pe care le spune, toate miturile pe care le creează și, mai ales, acele momente de grație când, în ciuda corupției FIFA și a mercantilizării scăpate de sub control, scoate la iveală ce au oamenii mai bun de dat.
Peste ani va trebui probabil să căutăm pe Google cine a dat pasa decisivă din finală sau cine a fost desemnat cel mai bun portar. Dar nu și de ce am ținut cu Capul Verde sau de ce am plâns odată cu Raúl Jiménez.
Când lași frica să rămână doar o amintire
În noiembrie 2020, Raúl Jiménez a suferit o fractură craniană gravă după ce s-a ciocnit cap în cap cu fundașul David Luiz, într-un meci din Premier League. Pe un stadion gol din cauza restricțiilor pandemice, zgomotul creat era rupt dintr-un film de groază. Fotbalistul mexican a avut o hemoragie cerebrală care i-a pus în pericol viața. Doar intervenția foarte rapidă a echipei medicale a făcut să supraviețuiască. A urmat un proces de recuperare. Nouă luni de durere și de luptă cu sine la finalul cărora s-a născut din nou. O vreme a lovit cu capul doar mingi din burete. Mai apoi, de plastic. Jumătate de an mai târziu, a încercat din nou cu o minge clasică de fotbal. Și după ce a revenit în teren în campionatul englez, încă nu era el însuși. Se simțea nesigur.
Dar iată-l acum, la 35 de ani, la meciul care deschide această ediție a Mondialului: Mexic-Africa de Sud. Înscrie acasă, pe Azteca, golul pe care îl așteaptă de când s-a apucat de fotbal. Primul lui gol pentru națională la un Campionat Mondial. Marchează tot cu capul, pe care poartă și azi o bandă de protecție și cicatricea cu care va rămâne toată viața. Simbolic, cu o execuție din cele care erau semnătura lui înainte de accidentarea din 2020. Apoi, arată spre cer, amintindu-și de tatăl său care a murit în martie, și încep să-i curgă lacrimile pe obraji. Ar fi vrut să împartă acest moment cu el și îi dedică golul.
Până la eliminarea Mexicului în optimi, Raúl Jiménez mai înscrie de două ori. Iar între aceste reușite, mai vin o groază de… nu ratări, ci aproape goluri. Tot atâtea momente când îl vedem curajos. Cum sare din nou la un duel aerian. Cum se aruncă să șuteze dintr-o foarfecă. Toate temerile sunt încuiate cu lacăt într-o cutie rămasă în vestiarul echipei. Pe teren n-a luat decât încrederea că nu o să lase un moment de coșmar să-i definească toată cariera.
Când am devenit capverdieni
Poate capetele de afiș în promovarea Mondialului au fost superstaruri ca Messi, Mbappe sau Lamine Yamal, dar, dacă acest Mondial ar avea un chip, ar fi acela al lui Josimar Diaz poreclit Vozinha (bunicuță în portugheză). Portarul de 40 de ani, care în timpul sezonului joacă în a doua ligă portugheză, a reprezentat Insulele Capului Verde în patru meciuri despre care le vom povesti copiilor și nepoților.
Cabo Verde este prima națiune insulară din Africa și a treia cea mai mică țară care a mers vreodată la Mondial. Însăși prezența acestei naționale a fost un mic miracol (dacă-i întrebi pe localnici) sau o ciudățenie - dacă te iei după cei care au criticat decizia FIFA de a mări de la 32 la 48 numărul de echipe, într-o încercare de a stoarce și ultima picătură de posibil profit din această ediție. Mai multe meciuri, mai multe șanse de câștig pentru FIFA (din drepturile de difuzare). Îngrijorarea acestora din urma a fost că redimensionarea va duce la diluarea competiției.
Numai că apoi a venit primul meci disputat de Capul Verde: partida contra Spaniei, iar țara cu o populație doar ceva mai mare decât sectorul 3 al Bucureștiului reușea imposibilul. Un 0-0 cu campioana Europei.
Vozinha para 7 șuturi pe poartă încercate de spanioli pentru ca el și coechipierii lui să reușească un punct istoric. După meci, portarul avea un singur regret: că mama lui nu fusese să-l vadă. Nu obținuse viza de călătorie la timp, pentru că n-au reușit să strângă cei 15.000 dolari necesari garanției de viză.
Capverdienii nu s-au oprit aici. În următorul meci, când deveniseră deja underdog-ul preferat al tuturor, au scos un nou egal, 2-2, cu o altă fostă campioană mondială: Uruguay. De această dată a fost și mama lui Vozinha în tribune. La presiunea publică, SUA au scutit-o de la garanția de viză.
După meciul final cu Arabia Saudită, „rechinii albaștri” au ieșit neînvinși din grupe.
În vestiar dansau și strigau bucuroși 1%. Acestea erau șansele cu care fuseseră cotați să treacă în faza eliminatorie.
Acolo au întâlnit Argentina, actuala campioană mondială a competiției. Nici de această dată n-au fost învinși în timpul regulamentar de joc. Sud-americanii au avut nevoie de o sclipire a lui Messi ca să rezolve în prelungiri ceea ce, cu o lună înainte, ar fi fost cea mai banală ecuație a fotbalului.
L-am privit uluiți pe Vozinha parând șutul lui Messi sau driblându-l pe Lautaro Martinez, campion mondial. Greu de crezut că se imagina el însuși aici, după ce, în primii ani de carieră, nu făcea bani din fotbal și se întreținea ca electrician sau șofer de autobuz.
L-am văzut apoi pe Sidny Lopes Cabral, fundașul stânga care acum 3 ani juca în liga a 5-a din Germania, cum dă poate cel mai frumos gol dintr-un CM plin de vedete. A alergat direct în tribună unde s-a îmbrățișat cu iubita și familia sa.
„Ceea ce contează cu adevărat nu este mărimea câinelui în luptă, ci mărimea luptei din câine”, spune un aforism vechi de peste 100 de ani. E lecția pe care a întrupat-o Cabo Verde. Au jucat fiecare meci crezând radical în șansa lor, au muncit pentru fiecare minge și, chiar și când au pierdut, au făcut-o cu demnitate.
La fluierul final după cele două ore de joc, câțiva din jucători au căzut istoviți pe gazon. Fuseseră atât de aproape de încă o minune încât a durut să nu o mai atingă. Vozinha i-a ridicat imediat de pe jos. Știa că nu aveau de ce să fie înfrânți. În cuvintele lui: „după Mondial, toată lumea va ști ce e Capul Verde și unde se află”.
Determinarea și reziliența jucătorilor capverdieni i-a inspirat și pe fanii argentinieni prezenți la meci, care, după joc, au început să scandeze numele țării africane alături de adversari.
Când viața îți dă înapoi un pic din ce ți-a luat
La finalul celor 120 de minute de joc disputate la Massachusetts, Orlando Gill se îndreaptă spre poarta sa pentru loviturile de departajare care vor decide soarta Paraguayului. În spatele lui se află mii de suporteri germani care vor să-l vadă învins. Pentru adversar apără Neuer, eroul lui Orlando din copilărie. Dar nu e cel mai stresant moment din viața fotbalistului de 26 de ani. Cu patru ani înainte, fiul lui s-a născut prematur și atât el, cât și soția sa au avut nevoie de intervenții medicale costisitoare. Gill nu câștiga milioane ca fotbalist, banii erau o mare problemă. Dar își făcuse debutul la națională ca adolescent, la U20, și încă avea echipamentul. Ca să strângă bani pentru facturile medicale, l-a vândut, la un loc cu tot ce avea. La scurt timp după, Gill i-a pierdut pe mama și pe unchiul său.
După ce îl vede pe tânărul portar parând două dintre penalty-urile jucătorilor germani, bărbatul care îi cumpărase tricoul galben neon de la naționala de tineret decide că vrea să i-l returneze.
Nu toate poveștile Mondialului sunt despre miracole sportive. Uneori, ceea ce rămâne cu noi este și curajul de a pune reflectorul pe ceea ce competiția preferă să lase în afara cadrului.
Când vorbești despre ceea ce nu spune nimeni
Hossam Hassam, managerul Egiptului, a dedicat poporului palestinian prima victorie din istoria țării sale într-o fază eliminatorie a Mondialului. A sărbătorit reușita ridicând steagul palestinian. Într-o competiție care frecvent a părut că se desfășoară în afara istoriei, Hassam a refuzat să uite de victimele genocidului.
Câteva zile mai târziu, în conferința de presă dinaintea meciului cu Argentina, Hassam a vorbit din nou despre oamenii din Gaza: „Dacă există cineva pe lume care nu simte compasiune pentru poporul palestinian, atunci acea persoană nu este om, fie că este arab, european sau american. (...) Sunt om înainte de a fi arab sau orice altceva. Mesajul meu, prin intermediul fotbalului, este următorul: Vă rog, la fel cum sloganul FIFA ne îndeamnă la respect unii față de alții, sper să existe respect pentru dreptul oamenilor la viață.”
În Gaza răvășită de război, mii de oameni au reușit să vadă competiția și să-și susțină națională adoptată, pe cea a Egiptului. S-au adunat, între clădirile distruse de bombardamente sau printre corturile din taberele de refugiați și s-au uitat împreună spre marile ecrane din aer liber. O distracție temporară de la toată trauma și suferința. Unul dintre cei care au făcut posibile aceste proiecții a fost lucrătorul umanitar Mohammed al-Wahidi. Chiar înainte de startul meciului Argentina-Egipt, el a fost ucis într-un nou atac al Israelului.
Pe teren, suporterii celor două echipe au ridicat câte un steag: egiptenii pe-al Palestinei, o parte din argentinieni pe-al Israelului.
Când nedreptatea a unit o planetă în jurul Belgiei
În optimile competiției, SUA s-a întâlnit cu Belgia. Iar americanii urmau să joace fără vedeta lor, Folarin Balogun, care primise un cartonaș roșu în meciul cu Bosnia. Apoi Trump, autodeclarat expert în soccer, l-a sunat pe Infantino să-i spună că ar trebui reanalizată faza. De ce nu l-ar fi sunat? Până la urmă, cu jumătate de an înainte, șeful FIFA inventase pentru președintele SUA premiul FIFA pentru Pace.
Și s-a întâmplat ceva ce nu se mai petrecuse vreodată în istoria Mondialelor. Suspendarea lui Balogun a fost amânată. Evenimentul a stârnit revoltă în mai toată lumea fotbalului și, cel puțin în afara SUA, părea că o întreagă planetă susține Belgia în optimi. Intervenția lui Trump a avut efect de bumerang și pe teren. A unit ca niciodată echipa Belgiei, criticată des cu alte ocazii că e o sumă de individualități. Belgienii au câștigat meciul cu 4-1, iar la final au sărbătorit imitând dansul lui Trump la adunările electorale.
„În cadrul echipei se simțea un sentiment de nedreptate și eram hotărâți să dăm un răspuns pe teren”, explica mijlocașul Nicolas Raskin.
Iar la finalul partidei, a avut loc un alt moment de grație care nu ar trebui trecut cu vederea. Când au schimbat câteva cuvinte, Rudi Garcia, managerul Belgiei, s-a asigurat că Balogun înțelege că nu are nicio vină pentru cele întâmplate.
Când mexicanii ne-au învățat cum să fim gazde bune
Încă dinaintea Mondialului au existat temeri că Iranul nu va putea participa din cauza războiului cu SUA și Israel. În unele declarații politice, Trump chiar le-a sugerat iranienilor că, deși „sunt bineveniți”, ar fi mai bine pentru ei să nu se prezinte, „pentru propria siguranță”. Iranienii nu au renunțat la calificarea pe care o obținuseră pe teren. S-a dovedit însă că nu erau așa bineveniți.
Washington a refuzat vizele mai multor membri ai delegației lor, forțând echipa să își stabilească baza în Mexic și să zboare în SUA pentru fiecare din cele trei meciuri din Los Angeles și Seattle. Jucătorii iranieni au primit permisiunea de a intra în Statele Unite doar cu o zi înaintea partidelor și au fost obligați să părăsească spațiul american imediat după meci. Căpitanul echipei Mehdi Taremi a descris turneul drept „un dezastru logistic”, acuzând condițiile discriminatorii de care au avut parte. Și totuși, atât el, cât și coechipierii săi au subliniat mereu recunoștința simțită față de gazdele lor mexicane. Oamenii din Tijuana s-au asigurat că-i fac pe iranieni să se simtă ca acasă.
De fiecare dată când aceștia plecau spre un meci, sute de localnici se adunau să-și ia rămas-bun și să le cânte: „Irán hermano, ya eres mexicano” (Iran, fratele meu, deja ești mexican). Le-au făcut și serenadă cu mariachi.
1/8
