Școala9: Silvia, tu ai fost o adolescentă furioasă? Dacă da, cum ai gestionat acea perioadă?
- Da, clar. O parte din furia mea se metaboliza în certurile cu părinții. O altă parte se ducea în scris. Scriam mult și foarte personal în perioada aceea și acest lucru chiar era de ajutor. Poate cea mai bine investită parte s-a dus în a găsi modalități din ce în ce mai semnificative de a contracara motivele furiei pe care o simțeam.
Primul lucru la care m-am gândit a fost Asociația T.E.T.Alexandria și festivalul Ideo Ideis, care este un proiect care a reunit foarte multă sublimare de furie de la mulți, mulți puștani din grupul nostru. Și uite că s-a întâmplat ceva foarte frumos din toată furia aia. Și încă se întâmplă.
- Ce este furia? Cum o identificăm?
- Este ceva care se construiește în noi, picătură cu picătură. Când comportamentul pe care îl avem lasă furia să se manifeste, din impuls, exploziv, distructiv, acela este de fapt momentul picăturii care a umplut paharul.
Pentru a o identifica, hai să vedem în ultimele două săptămâni ce emoții am simțit și cât de des. Uneori ajută să ne facem o listă, se găsesc pe internet tot felul de liste cu nume de emoții pentru ajutor. Și dacă depunem puțin efort, putem să vedem ce emoții predomină, apar cu recurență în viața noastră de zi cu zi.
Dacă majoritatea dintre ele au o valență negativă, cum sunt frica, rușinea, vinovăția, dezgustul, anxietatea, iar bucuria, entuziasmul, plăcerea, inclusiv stările neutre, apar mai rar, atunci clar vom avea de-a face cu o situație în care există și foarte multă furie.
Un psihic care experimentează predominant stări afective neplăcute se va simți, într-un fel sau altul, nedreptățit. Asta este furia. Este sentimentul de a fi nedreptățit, de a fi rănit, de a fi agresat. De cele mai multe ori nici nu e conștientizat.
Dacă nu se manifestă sub o formă explozivă, nu înseamnă că nu există furia. Furia cenzurată încă din copilărie, se poate manifesta și sub forma depresiei. Uneori, oamenii au atât de multă furie stocată și blocată de la manifestare încât se produce un shutdown în sistem. Încep să creadă sau chiar să spună cu voce tare „Nu mai vreau nimic, nimic nu mai are sens, nu mă mai motivează”. Este forma mai periculoasă a furiei, tocmai pentru că trece ușor neobservată. Și poate degenera în comportamente de risc și autodistructive, dincolo de manifestările tipice și ușor de recunoscut ale depresiei, cum sunt demotivarea, pierderea sensului sau lipsa energiei pentru orice fel de activitate.
- Cum pot să-mi gestionez mai bine furia?
- Sunt cât se poate de convinsă că arta, teatrul, muzica, dansul, artele performative sau grafice pot să reprezinte un mediu pentru procesarea emoțională și pentru menținerea unei plase de siguranță pentru sănătatea mintală a oamenilor. Expunerea la forme artistice de exprimare, din calitatea de spectator nu este suficientă, ci trebuie să ne și implicăm într-o dialog pe marginea experiențelor respective, care sunt profund emoționale.
Furia poate să fie metabolizată de asemenea la nivel de corp, prin canalizarea energiei respective în sport. Efortul muscular înseamnă să dezvolți reziliență la furie și răbdare cu tine însuți.
Totuși multe activități sportive au aspect competițional. Chiar dacă pe unii poate să-i ajute mult, există și structuri de personalitate pentru care competiția sportivă este atât de copleșitoare încât produce fix efectul invers.
Întotdeauna soluțiile trebuie să fie adaptate pe situație. Nu există plasturi pentru orice, soluții simple, rapide, bune pentru toți.
Ce pot face părinții. „Nu este despre tine furia mea”
- Cum arată modelul în care un părinte ar trebui să-și gestioneze emoțiile ca să poată transmite copilului aceleași metode sănătoase?
- Tu, copil, înveți să fii om, să trăiești, să gândești, să te exprimi, uitându-te la oamenii mari din jurul tău pe măsură ce crești, imitând modelele familiale, care te vor influența în feluri mai profunde decât putem noi să controlăm în spațiul conștiinței.
Modelul bun e reprezentat de un părinte care este conștient de puterea sa de părinte. Odată ce acceptăm că suntem capabili atât de bine cât și de rău, cred că suntem mai înclinați către comportamente responsabile. Aș recomanda părinților să-și îndrepte atenția către a fi autentici, a nu ascunde lucruri, a nu secretiza prea mult, a nu face un uz de replica „asta e treabă de oameni mari”, ci mai degrabă să vireze către „Uite, cred că pe înțelesul tău asta sună cam așa….”
Dacă ți-ai pierdut controlul și furia ta a devenit amenințătoare sau distructivă pentru copil, ai putea să-i spui acestuia „Uite, îmi pare rău, a fost urât din partea mea că am ridicat vocea. E adevărat că m-a supărat ceva din ce ai făcut tu, dar de fapt mi s-au întâmplat mai multe lucruri care m-au supărat și acela doar a fost momentul în care mi s-a umplut paharul. Nu este despre tine furia mea.”
Dacă reușești să transmiți acest tip de mesaj, atunci și copilul va învăța să-și privească furia într-un mod similar. Că ea se adună pic cu pic, din mai multe locuri, și ea poate să devină explozivă. Cu un astfel de model mental al furiei, copilul va putea să o exprime mai din timp, în moduri mai asertive și eficiente. Pentru că nu se va mai aduna.
- Auzim tot timpul despre comunicarea defectuoasă a adolescenților, existând rupturi relaționale între ei și adulți. Ce ar putea să facă atunci adolescenții și adulții implicați pentru a se asculta mai bine reciproc?
- Neuroștiința și toate studiile derulate în ultimele două-trei decenii arată foarte clar cât de diferit funcționează creierul adolescentului. Se schimbă atât de multe lucruri, încât adolescenții trec printr-un soi de criză identitară de durată. E prima din viața lor trăită la nivelul acesta ridicat de conștientizare și de dificultate de a se recunoaște pe sine în propriul corp. Sunt mult mai centrați pe propriile nevoi, ating niște vârfuri narcisice, care îi uimesc pe părinți și le provoacă frica și furia.
Încerc să arăt către imperativul ca părintele să fie conștient de toate procesele de transformare, altfel este foarte greu să previi ciocnirile și să construiești un spațiu de disponibilitate și de afecțiune în continuare pentru persoana în care se transformă copilul.
Foarte important este și să existe spațiu de interacțiune între părinți și adolescenți în afară de „acasă”, în afara teritoriului unde fiecare se simte protejat de ochii străinilor. Să aibă discuții despre viață, despre emoții, despre filme, despre muzică, dar și despre ce se mai întâmplă în viețile lor, dincolo de rolul de copil și de rolul de părinte. Astfel de conversații sunt absolut necesare, iar aspectul acesta este destul de neglijat în societatea noastră.
- Ce mesaj le-ai transmite părinților?
- A fi dispus să înveți, a fi curios și a căuta să înveți pe toată durata vieții este un semn de maturitate și de deschidere. Nu trebuie neapărat să citim cărți de specialitate, deși ajută. Putem și să ascultăm podcasturi, să căutăm pur și simplu pe Internet lucruri pe care vrem să le învățăm, ca să ne dezvoltăm. În numele acelei iubiri care ne leagă de cei mai apropiați oameni de noi, de familia noastră, fie că-s copiii, părinții, partenerii de viață - trebuie să ne educam constant.
O școală care (nu prea) vorbește despre emoții
- Cum crezi că s-ar putea integra în școli o formă de educație emoțională? Să fie o materie distinctă sau să fie mai degrabă integrată la alte discipline precum psihologia, ora de dirigenție?
- Când aud cuvântul materie, prima idee este cea de evaluare: să ai note în catalog, să ai o medie, să promovezi. Acest lucru merge împotriva sensului pe care l-ar avea acest tip de activitate, de dezvoltare personală. Clar nu aș vedea ideea de educație emoțională ca materie în stilul clasic. Pe de altă parte, dacă ar fi inclusă sub categoria de materie școlară, cred că ar fi luată în serios.
În alte sisteme educaționale, copiii învață încă de la grădiniță să-și numească emoțiile, să le coreleze cu expresii faciale, să acorde valoare de pozitiv, negativ, anumitor tipuri de reacții comportamentale.
Eu, de exemplu, am avut o dirigintă extraordinară la liceu. Orele de dirigenție erau un fel de terapie de grup combinată cu management de echipă.
Aș vedea pilotarea unor proiecte cu oameni din afara școlii, care să faciliteze discuțiile, grupuri de lucru pe diverse teme. Și aici mă gândesc la specialiști în sănătate mentală, psihologi, consilieri psihologici. Există opțiunea introducerii în rândul personalului școlar a unor astfel de posturi, dar acest lucru presupune reforma la nivelul sistemului, și știm deja cât de mare e inerția pentru ca lucrurile să se întâmple. În mod cert, elevii ar beneficia de o astfel de inițiativă.
Din incubatorul de furie și ură online, în piețele duminicale, la cumpărături și reconstruit de comunități
- Observăm o polarizare tot mai mare în online. Cum arată furia de pe rețelele de socializare?
- Există un principiu militar antic, acel divide et impera, care încă funcționează atât de bine și astăzi. Este o perspectivă valoroasă cu privire la funcționarea societăților. Rezultatul e simplu și intuitiv. Dacă reușești să creezi diviziuni, prin această senzație de noi versus voi, și depui efort consecvent pentru a menține această separare, poți să îi sperii pe cei dintr-un grup de ceilalți și invers. Grupurile respective își vor consuma energia luptându-se între ele. Ceea ce fac acești facilitatori de diviziune este să exploateze psihologia umană, un fel de inginerie socială. Ne bazăm pe instigarea sentimentelor de frică, furie, ură, toate fiind forme de respingere care, dacă sunt alimentate suficient de constant, generează comportamente distructive, violente.
Mai mult, comunicarea online este instantă, iar acest context a permis monetizarea conflictualității intergrup. Cu cât o să fie oamenii mai supărați pe activitatea din online, cu atât vor petrece mai mult timp să tasteze comentarii supărate. Fie că e vorba de produse virtuale, digitale, fie că e vorba de facilitarea unor schimburi, a unor tranzacții comerciale în viața reală, sunt oameni care au de câștigat de pe urma acestui tip de diviziune.
Cred că e bine să ne întrebăm mereu cine ar putea avea de câștigat din furia și frica pe care noi o simțim, mai ales atunci când ele apar atunci când consumăm conținuturi digitale. Cred că asta poate să ne domolească puțin pe moment și să ne facă mai responsabili, să luăm decizii mai puțin impulsive.
- Cum crezi că ar arăta activități pentru comunitate unde să se reabiliteze ceea ce a fost rupt prin online?
- Primul lucru care mi-a venit în minte a fost artă comunitară: teatre, spectacole, concerte, petreceri la bloc. Dar toate astea necesită investiție, infrastructură și colaborare intersectorială la nivel administrativ, nu doar în zona de cultură - cred că primul lucru pe care trebuie să-l conștientizăm ca societate e că ne-au cam dispărut piețele. Ne facem cumpărăturile pe internet. De ce? Pentru că vrem să fie totul cât mai rapid, cât mai comod. Să nu pierdem timp, să nu obosim, să nu ne bată soarele în cap.
De exemplu, dacă faci o piața artizanală, poți să pui muzică pe fundal și deja crește nivelul de coeziune, de racordare emoțională a individului cu restul grupului. Mă gândesc că pot să fie relevante și spațiile publice, curtea școlii. Cred că asta ar fi direcția soluțiilor: găsirea punctelor comune ale naturii umane care ne aduc împreună. Și nu e un secret, sunt atâtea modele funcționale din care ne putem inspira.
„Generațiile se schimbă, dar adolescenții sunt «de vină» în continuare”
- Cum a fost gestionată furia adolescenților în România în ultimii 20 de ani?
- Aș zice că adolescenții în general au fost tratați într-un mod de autosabotare pentru societate. De ce? Sunt șanse mari ca adolescenții care au fost tratați rău, când ajung adulți, să se mute din poziția de victimă în poziția de agresor, să își revendice sau să își redobândească puterea prin metode agresive, nu neapărat similare ca formă, dar similare ca semnificație. Abuz, violență, forță.
Furia adolescenților a fost făcută un fel de țap ispășitor și a fost transformată în combustibil pentru toate aceste clișee și prejudecăți, pe principiul de învinovățire a victimei. Aceasta etichetă a rămas lipită pe vârsta aceasta. Generațiile se schimbă, dar adolescenții sunt „de vină” în continuare.
Este timpul să depășim viziunea imatură despre cauză-efect în conflictele intergeneraționale. Pe scurt, aș vrea ca adolescenții să nu mai fie cetățeni atât de lipsiți de drepturi pe cât sunt, încă, astăzi.
