Cine face educație media în România?

Sunt redactor la Factual, platformă independentă de fact-checking, și am fost anul acesta cu caravana civică cu echipele Factual și Funky Citizens în liceele din țară. Opționalul de educație media al ministerului nu ajunge în prea multe dintre ele. Am vorbit cu elevii despre dezinformare și cum o pot combate, despre cum se informează ei, ce fel de conținut urmăresc, cum se infiltrează dezinformarea și teoriile conspirației în feed-urile lor. 

Le-am explicat ce facem la Factual și cum verificăm informațiile din spațiul public, apoi au făcut ei exercițiul ăsta pe declarațiile unui politician fictiv. Elevii trebuiau să identifice surse oficiale pentru datele din acel discurs, nu să ia de-a gata ce spun politicienii, site-urile de știri, Wikipedia sau chatbot-urile. Am observat că elevii au dorința de a se face auziți, dar nu sunt obișnuiți cu întrebări de tipul „cum te face să te simți informația asta?”. 

Le-am vorbit și despre mecanismele prin care dezinformarea funcționează, prin scoaterea din context, cel mai des, și prin teoriile conspirației. Despre discursul populist, prezent din abundență în politica românească și nu numai. Oculta mondială, Uniunea Europeană, Ursula von der Leyen, migranții: toți pot deveni, după caz, acel „ei” din „noi” versus „ei”. Am vorbit despre „inundarea zonei”, o tactică atribuită lui Steve Bannon, fostul strateg al lui Donald Trump. Practic, spațiul informațional e saturat cu versiuni multiple și contradictorii ale aceleiași povești, până când renunți să mai cauți adevărul. Efectul secundar e erodarea încrederii în presă și în instituții. Le-am dat un exemplu apropiat: o doamnă din București, care postează neîncetat conspirații cu buletinele cu cip și tehnologia 5G și care, ulterior, a candidat la Primăria Capitalei.

La finalul atelierelor, am plecat cu impresia că sămânța există. Curiozitatea, simțul civic, chiar și umorul cu care recunosc o conspirație absurdă, există. Lipsește, totuși, un cadru educațional care să cultive aceste lucruri.

Conspirații, discursuri populiste, informații scoase intenționat din context. Adaugă la asta fotografiile AI cu cai din pâini care circulă deseori pe pagini de Facebook construite sau „crescute” pentru vizibilitate (obținută prin aprecieri, distribuiri și comentarii) și reutilizate ulterior. 

În acest peisaj, putem să vorbim despre manipulare, propagandă sau lipsa de reglementare a platformelor și, pe bună dreptate, toate sunt probleme reale. Însă pentru sute de mii de utilizatori, diferența dintre o fotografie și o imagine generată de AI nu este clară. Nici de ce o anumită postare apare în feed, cine profită de pe urma reacțiilor sau de ce o pagină își schimbă denumirea și specificul de la o zi la alta.

Pentru prima dată atât de explicit, educația media și gândirea critică au apărut în Strategia Națională de Apărare a Țării. În document, Administrația Prezidențială avertizează că digitalizarea accelerată, rețelele sociale și noile tehnologii creează un teren fertil pentru manipulare, dezinformare și „război cognitiv”.

Statul român recunoaște o vulnerabilitate majoră: nivelul scăzut al gândirii critice și al alfabetizării media. Consecința ar putea fi o societate mai ușor de polarizat și manipulat, dar și mai fragilă în fața atacurilor informaționale. Documentul Administrației Prezidențiale propune, cel puțin la nivel strategic, politici publice de educație media și digitală, cu accent pe copii și tineri.

Însă, odată ce ne scoatem capul din documente și ne uităm la exemplele de mai sus, ne punem problema: ce facem cu educația media? În câte școli ajunge ea, cine o predă și cât de serios este tratată? 

Opționalul de educație digitală și abilități media 

Educația media în România a început să prindă contur mai oficial și la scară mai largă odată ce Ministerul Educației a adoptat programa pentru opționalul „Educație digitală și abilități media” pentru liceeni în 2022. În decembrie 2025, Ministerul Educației a anunțat extinderea sa spre ciclul gimnazial din anii școlari următori. 

Programa urmărește să dezvolte ochiul critic al elevilor pentru evaluarea mesajelor din presă și de pe rețele sociale. Le oferă instrumentele necesare pentru a identifica erori logice, a pune întrebări pertinente și a face conexiuni între idei atunci când citesc un titlu, o postare sau urmăresc un clip video. 

În anul școlar 2023-2024, opționalul a fost predat, în total, în 31 de licee, iar în 2024-2025, în 36 de licee, potrivit răspunsurilor date de Inspectoratele Școlare Județene la solicitarea Școala9. Profesorii care predau opționalul erau în număr de 43 în 2023-2024 și de 47 în 2024-2025.

Inspectoratele școlare din București și din 19 județe au spus că opționalul este predat în cel puțin o unitate de învățământ. Șapte inspectorate nu au răspuns sau ne-au comunicat că nu au date centralizate cu privire la opțional.

*La solicitarea Școala9 au răspuns 38 de Inspectorate județene și cel al Municipiului București. Județele Mehedinți, Mureș și Teleorman nu au răspuns solicitărilor.

Cum formăm profesorii?

Însă miza principală nu este introducerea predării educației media în lege, ci formarea profesorilor, e de părere Cristina Lupu, directoarea executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI). Ea subliniază că educația media în România este încă într-un stadiu incipient și că, fără pregătire adecvată, simpla obligativitate riscă să transfere o responsabilitate pe care sistemul nu este încă pregătit să o susțină. „Dacă tu nu știi cum să o predai cum trebuie, poți să faci mai mult rău decât bine”, spune Cristina Lupu. Nu prea ai cum să predai ceva după doar câteva cursuri, ci mai degrabă e vorba de o formare și familiarizare continuă. „Eu mă gândesc cum mi-ar fi mie să mă trimită pe mine cineva la clasă după ce am făcut un curs și să spună: gata, de mâine, predai fizică”, adaugă ea. 

Doar cinci județe, dintre cele care ne-au trimis informații, au profesori formați pentru a preda opționalul. 

Centrul pentru Jurnalism Independent ține cursuri de formare pentru cadrele didactice în domeniul educației media. Conform unui raport al Centrului, în anul școlar 2024-2025, 225 de profesori de liceu și gimnaziu au parcurs aceste formări. 

Simona Palu este printre cei aproape 1.000 de profesori din 462 de școli pe care i-a pregătit CJI de la lansarea Programului de Educație Media, în 2017, până acum. Este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „I. L. Caragiale” din București și a devenit la rândul său formatoare pentru alți profesori. Materia pe care o predă, spune Simona, îi oferă mai mult spațiu în abordarea temei de educație media, pentru că se leagă de modul în care sunt receptate, înțelese și transmise mesajele.

În cadrul formărilor CJI, profesorii sunt familiarizați cu noțiuni precum teoriile conspirației, biasurile (prejudecățile), diferențele dintre propagandă, persuasiune și manipulare, precum și cu delimitarea clară a dezinformării.

Cristina Lupu atrage atenția că, fără o pregătire structurată care să clarifice aceste concepte și limbajul folosit, cadrele didactice riscă să aplice eticheta de „dezinformare” în mod arbitrar, inclusiv asupra conținutului jurnalistic sau a opiniilor cu care nu sunt de acord. Așa cum o fac politicienii cu unele informații și investigații jurnalistice.

Lupu avertizează că această etichetare abuzivă subminează tocmai principiile educației media, care presupune că oamenii sunt învățați să caute informații și surse credibile.

Analizând datele oferite de Inspectoratele Școlare Județene din țară despre materialele și formările pe care le au la dispoziție profesorii, am aflat că 9 dintre acestea se folosesc de materialele oferite de Ministerul Educației - și anume programa avizată și ghidul metodologic conceput special pentru profesorii care predau disciplina opțională. Ghidul a fost elaborat în cadrul unui proiect pe fonduri europene și a fost scris de o echipă de autori formată din Monica Halaszi, Horia Corcheș, Mihai Morar și Valentina Todoran.

Ghidul îi pune profesorului mai multe pălării: „trainer, facilitator, explorator, evaluator și coach”. Dascălul trebuie să creeze oportunități de învățare, să sprijine elevii în procesul de reflecție, să-i ajute să facă conexiuni între reflecțiile personale și informațiile din media, să se asigure că teoria este pusă în practică în contexte noi de învățare.

Profesorul ar trebui să stăpânească concepte precum alfabetizare digitală, deconstrucția mesajelor, algoritmi, deepfake, amprentă digitală, și să lucreze cu metode experiențiale și instrumente digitale. I se cere să parcurgă pași foarte specifici în pregătirea lecțiilor, să le planifice calendaristic, să le structureze.

Ghidul, așadar, cere o transformare profundă a rolului profesorului: să predea conținut nou, dar să se și reinventeaze profesional, adesea pe cont propriu, într-un sistem deja suprasolicitat.

Profesorii, spune Simona Palu, „cred că sunt cum eram și eu când am intrat în program, adică deloc pregătiți.” Astfel că ce face CJI e un sprijin aproape supraomenesc.

Inspectoratul Școlar Județean Bistrița Năsăud, de exemplu, spune că 40 de cadre didactice au urmat un program de formare făcut de CJI. În Ialomița, în perioada 2023-2024, șapte cadre didactice au parcurs formarea, cu încă 22 între 2024 și 2025. Cadre didactice din Iași, Ilfov și Cluj, de asemenea, au urmat programe de formare, însă nu ne-a fost precizat un număr al profesorilor. În Buzău, cursul de educație digitală a fost predat de un profesor între 2023 și 2024 și de cinci între 2024 și 2025. Dintre aceștia, unul singur a parcurs o pregătire. 

Cum arată la clasă educația media?

Simona Palu a făcut din „Luceafărul” lui Mihai Eminescu un exercițiu despre limitele inteligenței artificiale. După ce învață despre miturile care stau la baza poeziei, despre filozofia din spatele ei, despre geneza și evoluția stilului eminescian, despre contextul romantic, elevii testează ce știe AI-ul, punând întrebări chatboților. Descoperă astfel că „AI-ul halucinează, că dă surse care nu există, că nu te contrazice, că e prietenos” și că această prietenie se traduce, de fapt, în confirmarea propriilor tipare de gândire. Cunoștințele dobândite anterior le permit să identifice erorile și să evalueze critic răspunsurile primite. Profesoara pleacă de la premisa că elevii oricum folosesc aceste instrumente, deci de ce să nu le folosească util?

Simona e atentă la stilul fiecărui elev și recunoaște temele generate cu ajutorul AI-ului, chiar dacă nu le poate dovedi. În loc să sancționeze, selectează câteva răspunsuri, atât originale cât și ce pare scris cu AI, după care le discută cu clasa. Dintr-o astfel de situație, legată de personajul preotului Belciug din „Ion”, a ajuns să predea o lecție despre bias-ul de confirmare: AI-ul descrisese personajul în termeni ideali, ignorând o secvență în care acesta instigă conflictul dintre Ion și George.

Exemplul Finlandei

Înainte să apară opționalul de educație digitală, CJI pregătea profesori să introducă concepte de educație media în disciplinele pe care deja le predau. Însă, resursele lor sunt limitate și au decis să se concentreze pe profesorii de limba și literatura română. „Competențele care trebuiau dezvoltate prin intermediul limbii și literaturii române erau în mare parte și competențele vizate prin educație media”, explică Cristina Lupu.

Uniunea Europeană, în Directiva serviciilor mass-media audiovizuale (DSMAV), vede educația media drept o materie transversală, ce poate fi integrată în diferite materii școlare și programe de învățământ progresive. 

Finlanda o face deja. Se bazează pe conceptul de „multiliteracy”, adică pe o competență extinsă de a citi și interpreta texte de tot felul. „Text”, pe lângă articole și cărți, înseamnă orice formă de informație produsă prin simboluri verbale, vizuale, auditive, numerice sau kinestezice, de la prezentări, grafice și statistici la filme, podcasturi sau imagini. 

Simona Palu a observat tendința de a reduce discuția la întrebarea dacă să se interzică sau nu rețelele sociale: „N-o să fie deloc o soluție, din punctul meu de vedere.” Pledează, în schimb, pentru o strategie națională de educație media, care să definească în mod serios ce se predă copiilor și cum se integrează acest lucru la toate disciplinele. CJI a început cu limba română tocmai pentru că programa permitea acest cadru, dar pasul următor e extinderea spre alte arii curriculare, inclusiv științe, unde subiecte care păreau altădată de bun-simț au devenit ținte ale teoriilor conspirației. „Poți să faci și la muzică. Poți să faci cred că la orice”, spune ea, pentru că educația media ține de modul în care oamenii se informează, citesc și înțeleg mesaje.

ONG-uri… și mai cine?

Așadar, avem un opțional de educație media de la Ministerul Educației. În practică, însă, cursul ajunge prea puțin în școli, iar în liceele tehnologice deloc. După ce dezbaterile pe Strategia Națională de Apărare a Țării (SNAT) pentru 2025–2030 s-au încheiat, ONG-urile active în domeniu, Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApTI), Funky Citizens, Expert Forum și CJI, au atras atenția că nu putem lăsa educația media doar pe umerii societății civile. Ele au mai remarcat și riscul de ingerință a statului în ceea ce înseamnă educație media. Adică, să finanțeze, dar nu să controleze conținutul educațional. „Gândirea critică înseamnă să pui întrebări și la guvern - altfel e îndoctrinare, nu educație”, a spus Funky Citizens. ONG-ul propune parteneriate cu organizațiile specializate în fact-checking și monitorizarea media. Subiectul legat de limitele statului a reapărut recent în contextul lansării raportului pe dezinformare făcut de inițiativa România Imună, puternic contestat, însă, de jurnaliști, politologi și societatea civilă.

Pentru Cristina Lupu, problema educației media începe cu o întrebare simplă, la care statul încă nu a răspuns: ce vrea, de fapt, să facă cu educația media?

În lipsa unei strategii naționale clare, inițiativele rămân fragmentate. CJI sprijină profesorii, noi, Factual, mergem în liceele unde nu are cine să-i ajute pe elevi să recunoască dezinformarea. Dar nu e suficient. Educația media, spune Cristina, nu poate fi redusă doar la școală sau la Ministerul Educației. „Poate că trebuie să ne uităm cum facem educație media și la populația adultă”, explică Lupu, subliniind și rolul pe care Consiliul Național al Audiovizualului ar trebui să-l joace, nu doar în educare, ci și în curățarea spațiului public de dezinformare.

Educația media nu poate funcționa nici în absența unui jurnalism funcțional. Dacă autoritățile limitează accesul presei la informații sau refuză să răspundă întrebărilor legitime, jurnaliștii nu mai pot produce conținutul informativ și verificat către care publicul ar trebui să se întoarcă. În același timp, spune Cristina, instituțiile media au propria responsabilitate, adică să explice procesele despre care vorbesc și să găsească formate relevante pentru publicul tânăr.

„Nu cred că o să devenim Finlanda”, recunoaște ea, făcând referire la diferențele structurale dintre cele două țări. „Dar o abordare mai structurată și mai asumată a educației media este profund necesară.”

Într-o notă similară, Valeria Kovtun, jurnalistă, specialistă în media, recunoaște că responsabilitățile în acest spațiu cad pe mai multe părți. Valeria Kovtun este fondatoarea Filter, primul program de educație media din Ucraina, susținut de Guvern, lansat chiar înainte de atacul Rusiei asupra Ucrainei.

Jurnalista nu vede media ca fiind un concept stabil sau fix: unele abordări folosite în primii ani de program nu mai sunt neapărat valabile astăzi, mai ales în contextul dezvoltării rapide a AI. Și-a dat rapid seama că videoclipurile generate cu inteligența artificială sunt imposibil de recunoscut cu ochiul liber: „Acest lucru înseamnă că nu putem învăța în mod realist oamenii să identifice singuri toate aceste conținuturi, mai ales când tehnologia evoluează constant.”

Aici, spune ea, e nevoie de încredere: între guvern și oameni și între presă și public. Iar mass-media și guvernele trebuie să-și asume niște responsabilități: „Când nu o fac, creează un teren fertil pentru dezinformare și informații eronate, lăsând oamenii să se simtă pierduți și nesiguri pe cine să creadă.”

Responsabilitatea platformelor

Pe lângă responsabilitatea educațională a școlilor și ONG-urilor, cadrul de reglementare european obligă și platformele digitale să contribuie la educația media, conform revizuirii Directivei serviciilor mass-media audiovizuale din UE (DSMAV) din 2018. 

Totuși, existența unor obligații legale nu înseamnă automat și o asumare reală a responsabilității. Primele sancțiuni aplicate în baza noilor reguli europene, precum amenda de aproximativ 120 de milioane de euro primită de platforma X pentru încălcarea obligațiilor de transparență prevăzute de Digital Services Act, au fost interpretate de oficialii europeni drept „proporționale”, nu neapărat ca instrumente de descurajare. Criticii au remarcat că aceasta viza aspecte mai mult tehnice (sistemul „blue check” și raportarea transparenței), și nu probleme sistemice.

Alexandra Geese, europarlamentară din partea Partidului Verde, remarcă faptul că amenda a fost un prim pas important, dar nu ceva revoluționar, deoarece nu afectează elementele esențiale, precum algoritmii și sistemele de manipulare. Ea a adus în discuție contextul geopolitic, vorbind despre cum algoritmii platformelor favorizează extrema dreaptă și actorii pro-ruși și au devenit „instrument geopolitic”. Ca răspuns, Elon Musk a postat un mesaj prin care îndeamnă la abolirea Uniunii Europene.

Într-un astfel de context devine esențial să ne uităm și la modul în care consumăm media. Potrivit Digital News Report realizat de Reuters Institute, 58% dintre respondenții români  își iau știrile de la televizor și 48% din social media. TikTok e folosit pentru știri de 26% dintre utilizatori români, cu 6 procente mai mult ca media globală.

În același timp, doar 23% dintre români spun că au încredere în știri, iar aproape jumătate dintre respondenți evită uneori sau frecvent știrile. România se află, de asemenea, pe locul 55 din 180 în clasamentul global al libertății presei.

Raportul Reuters arată că România se numără printre țările cu cele mai scăzute niveluri de educație media sau formare în ceea ce privește utilizarea știrilor - de exemplu, înțelegerea critică a mass-media, analiza surselor sau educația media - din Europa de Est și Balcani. 

Nivelul scăzut de educație media a fost exploatat în timpul alegerilor prezidențiale, arată Reuters, care au implicat o campanie sofisticată de dezinformare și interferențe externe.

„Vedem o generație care învață să navigheze prin sute de mesaje, imagini, videoclipuri și știri zilnic, dar fără busolă”, spune Matei Vrabie, manager de programe la Funky Citizens și predă la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării pentru cursul de Monitorizare media și fact-checking. Ajungem, așadar, la „elevi care nu pot distinge între o sursă jurnalistică credibilă și un blog conspiraționist, studenți care citează în lucrări surse inexistente date de către AI-uri, tineri care preiau și distribuie dezinformări.” 

M-am gândit la elevul din Oradea care m-a întrebat, la finalul unui atelier, dacă publicația pe care o urmărește este de încredere.

„O societate în care tinerii nu pot evalua critic informația este o societate vulnerabilă la manipulare politică, la radicalizare online, la campanii de dezinformare orchestrate. Iar când predăm educația media sporadic, de fapt nu o predăm deloc. O bifăm formal, dar practic abandonăm generațiile viitoare într-un spațiu digital din ce în ce mai complex.”

Matei Vrabie subliniază că problema nu este lipsa inițiativelor, ci absența unei politici publice coerente. Primul pas este ca educația media să fie tratată ca un obiectiv de sine stătător, nu ca o anexă la alte priorități educaționale sau de securitate. Acest lucru ar presupune „o strategie națională clară, cu obiective măsurabile, calendar și finanțare”, urmată de integrarea efectivă a competențelor de educație media în școli. Și el spune că e mai ales necesară formarea profesorilor. Integrarea reală a educației media în curriculum nu poate avea loc fără investiții consistente în pregătirea celor care ar trebui să o ducă mai departe în clasă.

Ce putem învăța din experiența Ucrainei 

Când a apărut Filter, Ucraina se confrunta deja cu valuri de dezinformare, dar și cu o lipsă generalizată de înțelegere, la nivelul societății, a modului în care funcționează manipularea informațională și a felului în care oamenii se pot proteja de ea.

În același timp, existau numeroși actori din societatea civilă care lucrau de ani buni în zona educației media. Expertiza era acolo, dar direcția era fragmentată, fără o strategie unică din partea statului.

Filter lucrează cu elevi și adolescenți, dar și cu studenți, profesori, părinți și organizații civice, prin ateliere și traininguri axate pe recunoașterea dezinformării, verificarea informațiilor și formularea unor întrebări critice în fața conținutului media. În paralel, proiectul dezvoltă resurse publice ușor accesibile: de la instrumente care ajută oamenii să identifice surse media locale de încredere până la conținut educațional distribuit direct pe platforme precum TikTok sau Instagram, adaptat limbajului și obiceiurilor de consum ale publicului tânăr. Pentru copii, Filter a creat materiale dedicate, precum o carte ilustrată care introduce noțiuni de gândire critică la vârste mici, dar funcționează și ca semnal de alarmă pentru părinți privind lipsa educației media. Recent, au apărut și o animație despre războiul din Ucraina, și Interland, un joc online de aventură care te învață „lecțiile de bază privind etica și securitatea online”. Pentru jurnaliști, a dezvoltat un ghid cu echipa VoxCheck în colaborare cu Google News Initiative, care poate fi folosit în fact-checking și combaterea dezinformării.

Programul a fost implementat înainte de invazia pe scară largă a Rusiei. Deși, retrospectiv, ar fi putut începe mai devreme. Valeria Kovtun subliniază importanța timpului investit mai ales în construirea încrederii, atât în rândul organizațiilor din societatea civilă și al jurnaliștilor, cât și în rândul publicului. O mare parte din această muncă este invizibilă, spune ea, „dar tocmai asta creează puterea unei rețele atunci când apare un moment critic”. 

Educația media, crede jurnalista, nu se poate limita la elevi sau studenți și nici nu poate fi impusă generațiilor mai în vârstă. Pentru ca aceste grupuri să se implice, informația trebuie să vină de la persoane și instituții în care au deja încredere. Abordările care funcționează cu tinerii nu dau, de multe ori, rezultate în cazul publicului adult sau vârstnic, unde convingerile pot fi mai rigide.

Valeria evită să facă o comparație între Ucraina și România - sunt contexte foarte diferite. Dar identifică două direcții relevante. Prima ține de nevoia de a fi inovatori și de a construi programele de educație media împreună cu comunitățile, nu prin modele impuse de sus în jos. 

A doua este importanța iterării constante. Programele de educație media trebuie să fie ajustate permanent, pe baza feedbackului și a schimbărilor din societate. „Dacă faci același lucru timp de zece ani și presupui că este un succes, asta este deja o greșeală”. Într-un ecosistem informațional aflat într-o transformare continuă, „lumea se schimbă, așa că și proiectarea programelor de educație media trebuie să se schimbe odată cu ea”.

EDITAT DE CRISTINA RADU

Realizarea acestui material a fost susținută prin programul de jurnalism pentru tineri Pagina9, organizat de Scena9 și Școala9 în octombrie 2025.