„Pentru mine soluția cea mai bună a fost să nu merg la facultate”, spune Leonard Süß, elev la școala profesională Karl-Volkmar-Stoy din Jena, un oraș de 100.000 de locuitori din Turingia, un land din centrul Germaniei. „Mă cunosc și știu că nu e stilul meu să învăț pentru patru examene în două săptămâni. Dar, dacă am un serviciu, înseamnă că am un program zilnic: mă trezesc de dimineață și la cinci după-amiaza mi-am terminat treaba pe ziua respectivă. La școală merg doar o săptămână pe lună și nu sunt stresat mereu, cum aș fi fost la facultate, că trebuie să mă pregătesc pentru următorul examen.” Leonard are 22 de ani și studiază management și administrație de un an și jumătate.
Pe holurile școlii - care păstrează deasupra celor două intrări inscripțiile „Fete” și „Băieți” din secolul XIX - sunt afișe care amintesc de victimele nazismului și îndemnuri să fim umani unii cu ceilalți, indicații de urmat în cazul unui accident în trafic, articole de ziar („Om versus mașină”, „Cumpără la momentul potrivit”), reclame la oportunități de cercetare oferite tinerilor în domeniul științei, programul de la teatru pe luna octombrie, misiunea școlii etc.
Leonard se așază în bancă în clasa în care a avut curs de dimineață, pe pereții căreia sunt planșe cu numere raționale, funcții și câteva portrete cu fondatorii școlii, și povestește cum a ajuns la școala profesională. „Am vrut să muncesc și mi-am dat seama că nu am nevoie de Bacalaureat pentru asta”, spune simplu. S-a gândit inițial să învețe o meserie tehnică, mecanic auto, de exemplu, dar există puține companii care oferă educație și salariu bune și toate sunt în vestul Germaniei. „Am ales management pentru că sunt 80% șanse să obții un loc de muncă la finalul celor trei ani de școală cu o diplomă în domeniul ăsta.”
După școala primară, Leonard a intrat la liceu la Gymnasium, adică forma de învățământ liceal considerată cea mai bună în Germania, pentru că, după absolvire, poți da Bacul și te poți înscrie la facultate. Dar în clasa a opta s-a mutat la o școală reală (Realschule), pentru că voia să facă mai mult sport (a jucat tenis de masă profesionist). La tipul acesta de școală studiezi numai până în clasa a zecea și apoi obții o diplomă de absolvire, diferită de cea de Bacalaureat, care nu-ți dă posibilitatea de înscriere la facultate, ci la o școală profesională de trei ani. Leonard spune că majoritatea elevilor încearcă să se transfere de la școala reală la gimnaziu, nu invers, pentru că părinții le spun că asta e calea cea mai bună de a avea succes în viață. Școala reală și, într-o măsură mult mai mare, școala secundară (Hauptschule - a treia formă posibilă de învățământ liceal), sunt văzute ca opțiuni pentru copiii slabi la învățătură sau care provin dintr-un mediu defavorizat. Dar, pentru că în Germania fiecare guvern federal are dreptul să-și organizeze propriul sistem de învățământ, în Turingia școala secundară a fost asimilată școlii normale și denumirea a fost eliminată, pentru a reduce stigmatul. Au fost deschise alte tipuri de școli - centre școlare colective, școli generale - unde copii de diferite niveluri învață împreună și care atrag din ce în ce mai mulți elevi: în 2017, 36,4% dintre școlarii de clasa a opta erau înscriși la gimnaziu, 19% la centrele școlare colective, 18% la școala reală, 12,3% la școli cu diferite opțiuni de studiu și 9,8% la școlile secundare (restul de 4,5% la școli private și școli ajutătoare).
Jurnalistul local Christian Gesellmann spune că Hauptschule și Realschule au o reputație foarte proastă, însă rușinea cu care se confruntă elevii nu se referă neapărat la prostie, ci la sărăcie. „Cu cât ești mai sărac, cu atât e mai probabil să ajungi la o astfel de școală și să rămâi sărac.” În schimb, percepția despre școala profesională e diferită. „Cred că acum există mai mult dispreț în societate pentru tot felul de filosofi inutili decât pentru un om care vrea să învețe o meserie.”
Sebastian Klinke, fost profesor de școală profesională și fotograf amator, e de aceeași părere. „Avem nevoie de mai mulți muncitori! Dacă ți se strică ceva în casă, nu ai pe cine să chemi, că nu mai știe nimeni să lucreze cu mâinile. Toți vor să adune diplome peste diplome și pentru ce?”
Conform raportului de anul acesta al Ministerului Educației și Cercetării cu privire la educația profesională germană, în 2017, 486.428 de tineri s-au înscris la învățământul profesional dual, față de aproximativ 440.000 care s-au înscris la facultate.
Sebastian a lucrat ca profesor suplinitor de sport la o școală profesională din Gera, un alt oraș din Turingia, un an de zile, cât timp o colegă a stat în concediu de maternitate. Deși experiența a avut părți neplăcute - naveta de patru ore dus-întors, faptul că stătea izolat în sala de sport și aștepta turele de elevi, fără nicio altă activitate -, l-a marcat diferența dintre elevii de la acea școală și cei de la liceu. „La profesională sunt mult mai maturi, își iau viața în propriile mâini, încep să lucreze de la 16 ani, își plătesc taxele, asigurările. Înțeleg ce înseamnă responsabilitatea și își dau seama că profesorul nu e dușmanul lor.” Și părinții elevilor de profesională sunt mai relaxați, spune Sebastian, nu te bombardează cu mailuri și nu fac coadă la cancelarie pentru o notă proastă.
Pe Leonard părinții l-au sprijinit când s-a hotărât să se mute de la gimnaziu. Tatăl lui i-a dat contactul unei firme de lentile speciale, cu care are colaborări, el a scris o scrisoare de aplicație și în câteva zile a fost chemat la interviu. Altfel, ar fi trebuit să caute pe internet ce poziții sunt libere la bursa de joburi sau să întrebe la agenția de forță de muncă. La interviu l-au întrebat despre viața personală, ce activități face în timpul liber, ce vrea să facă în viitor și alte lucruri legate de companie - „dă bine să știi ce produce compania, dacă are francize”.
După ce a fost acceptat, firma l-a înscris direct la școala profesională Karl-Volkmar-Stoy, care are specializările management, economie și administrație (Leonard mai avea două opțiuni în Jena, dacă își alegea alt domeniu - o școală pentru meserii tehnice și alta pentru lucrători sociali, unde se pregătesc, de exemplu, asistenții medicali). Leonard lucrează trei săptămâni pe lună, la program normal de 40 de ore, și o săptămână are cursuri de management, contabilitate, resurse umane etc. la școală. Compania produce lentile speciale pentru aparatură medicală și pentru industria auto, iar jobul lui e să scrie comenzi, facturi și să țină contabilitatea pentru proiectele pentru care primesc finanțare. Primește între 600 și 900 de euro lunar pentru munca lui, cu toate beneficiile incluse, printre care asigurare de sănătate și contribuția la pensie. „O colegă e responsabilă de mine, ea e cea care îmi dă sarcini și face un plan de lucru, astfel încât să pun în aplicare în companie ce învăț la școală.”
În România, primele clase de învățământ dual au fost înființate în anul școlar 2017-2018, după o perioadă tulbure pentru învățământul profesional, urmare a desființării Școlilor de Arte și Meserii în 2009, care a redus cu 40% populația școlară din acest tip de învățământ. În prezent se pot înscrie la învățământul profesional dual cei care termină clasa a opta. La fel ca în Germania, aceștia încheie un contract cu școala și cu firma care oferă posturi de ucenicie, procesul educațional e împărțit între pregătirea practică și cea teoretică și, la absolvire, elevii obțin un certificat de calificare recunoscut la nivel european. În plus, au întâietate la angajare în compania care oferă practica. Spre deosebire de Germania, însă, suma de bani primită de elevi este de 200 de lei (dacă elevul urmează învățământul profesional) și încă cel puțin 200 de lei din partea agentului economic (dacă studiază în regim dual). Elevii români au, de asemenea, un tutore în companie, responsabil de educarea lor. Chiar și așa, locurile la învățământul profesional rămân neocupate, pentru că școala profesională este în continuare văzută mai puțin ca o alegere, cât ca o soluție de compromis pentru elevii care nu intră la un liceu teoretic.
În Germania, ca o firmă să poată pregăti ucenici trebuie ca unul dintre angajați să facă un curs la una dintre camerele care reprezintă interesele diferitelor bresle. Apoi acesta dă examen, după cum povestește Markus Gehring, front house manager și mentor de ucenici într-un bar specializat pe vinuri și cocktailuri din Jena. Compania plătește cursul - în cazul lui, a costat 150 de euro, pentru că a studiat acasă și a plătit doar pentru participarea la examen. „La curs înveți cum să construiești o relație cu ucenicul, reguli de conduită, diferite strategii de predare, care să se potrivească pe stilul de învățare al fiecărui practicant. Unii funcționează mai bine cu input vizual, alții cu audio sau tactil.” Cel mai dificil lucru în meseria de mentor, crede Markus, e să-i înveți pe elevi să fie independenți când muncesc și să le dezvolți stima de sine, pentru că „la acea vârstă sunt mai sensibili”. El simte o mare responsabilitate pentru eleva pe care o are în practică - „până la urmă, formezi un om” - și speră ca ea să-și dorească să rămână la bar după terminarea stagiului. „Nu e obligată, dar cred că plecarea ei imediat după ar reflecta calitatea activității mele ca mentor.”
În ce privește relația firmei cu școala profesională, comunicarea e minimă și, de obicei, se întâmplă doar dacă sunt probleme cu practicantul. „Dacă elevul chiulește de la școală”, spune Markus, „primim un telefon și noi putem lua măsuri administrative, adică dăm un avertisment.”
La un an și jumătate distanță de absolvire, Leonard e doar pe jumătate satisfăcut de specializarea aleasă. „Când am început școala, voiam doar să fac bani, dar ceva s-a schimbat în mintea mea și acum contează mai mult să mă simt împlinit de munca pe care o fac.” Managementul e prea sec pentru el, ar prefera să facă ceva legat de natură și copaci. Dar nu abandonează școala, ca să nu își fi irosit atâta timp din viață. „Vreau să lucrez într-o pepinieră când termin și vreau să rămân în Jena, pentru că îmi place orașul.”
