„Dacă simt iubirea, poți face orice cu ei”

Am ajuns prima dată în Mărășești, Vrancea, în mai 2026, cu microbuzul de navetiști de la Focșani, reședința de județ. Biletul costa 8,50 lei și a ajuns 9, două luni mai târziu. În doar doi ani, s-a scumpit de trei ori. Ne-am dus cu o singură întrebare: de ce din 43 de elevi dintr-o clasă de-a V-a, doar 15 mai frecventau școala patru ani mai târziu?

Am luat-o pe scurtătură prin orășelul de 11.300 de locuitori din sudul Vrancei, unde niciun semafor nu ne tulbură nici pe noi, nici pe șoferi. Până la școală trecem de câteva magazine, un părculeț, o poștă, o crâșmă și un schimb valutar. Ce ne atrage atenția e pizzeria lui Emiluț, deschisă de un localnic revenit de la muncă din Italia, unde o felie mare de Diavola ne-a costat 10 lei.

Emiluț s-a întors de la muncă din Italia și și-a deschis o pizzerie în orașul natal. În Mărășești, o poveste de succes începe aproape mereu cu o plecare.

Pentru oricine vine din afară, Mărășești amintește de cea mai mare confruntare militară de pe frontul românesc în Primul Război Mondial. Mausoleul te întâmpină de la intrare, cu rămășițele celor 5.000 de ofițeri și soldați români morți în război, iar eroii de la 1917 au ajuns nume de școli și de străzi. Ce mai leagă orașul, în prezent, de gloria de atunci, e mai greu de spus.

Mărășești e oraș mai degrabă cu numele. Îndeplinește la limită condițiile: minimum 10.000 de locuitori care să lucreze joburi „urbane” – în industrie, comerț, servicii, nu la câmp.

Copil fiind, profesoara de franceză Oana Dima schimba trenul la Mărășești și o ruga pe mama ei să viziteze Mausoleul. N-au apucat niciodată. Și-a promis că o să vină când va fi mare, fără să știe că o să facă naveta până la el, 12 ani la rând.

În oraș există o grădiniță, Lizuca, și două școli gimnaziale: Școala Gimnazială nr. 1 „Ecaterina Teodoroiu” și Școala nr. 2. Mai e o școală primară, „Siretu”, pe strada Averescu, și un singur liceu, tehnologic, „Eremia Grigorescu”, cu două profiluri, Servicii și Științe ale Naturii. În afară de Școala nr. 2, toate unitățile de învățământ sunt structuri ale liceului; adică există o singură personalitate juridică pentru cele trei școli.

Pe hârtie, un copil din „cartier” – cum e numită zona mărginașă a orașului, unde majoritatea sunt romi – le are pe toate la dispoziție. În practică, alege distanța pentru el. Cea mai apropiată e Siretu, care e chiar în cartier, însă e doar școală primară. Urmează „Ecaterina Teodoroiu”, la 20 de minute de mers pe jos, unde copiii din cartier fac gimnaziul. Apoi Școala nr. 2. Apoi liceul.

Noi am venit la Ecaterina Teodoroiu, la clasa a VIII-a, unde toți copiii sunt romi și unde dirigintă e Oana Dima, profesoara de franceză pe care am cunoscut-o anul trecut, când a luat un premiu pentru excelență în predare. Cursurile se țin la Școala nr. 2, pentru că a lor e în renovare. Segregarea asta nu e nouă, dar nici de-o vârstă cu școala. Când Oana a venit aici, copiii români din gimnaziu se numărau pe degete și cam tot atâția sunt și acum. Înainte însă, majoritatea elevilor erau români, iar școala era bine cotată în oraș; colegi de-ai ei au absolvit aici. De ce și cum s-a răsturnat proporția nu știe să spună exact.

„Pași mărunți, dragilor.” Oana le-a repetat asta patru ani elevilor cărora le este dirigintă – de la prima oră din clasa a V-a până la ultima din clasa a VIII-a.

Ce se vede în prezent, în schimb, e mecanismul segregării. La clasele primare, la Ecaterina vin în continuare mulți copii români, aduși de părinți pentru învățătoare cu renume. Într-a V-a însă, aceiași părinți își mută copiii la gimnaziul liceului sau la Focșani. Câteva dintre motivele pe care le aude Oana sunt că acolo ar fi profesori mai stricți, că liceul are program de dimineață, iar gimnaziul de la Ecaterina de după-amiază, dar și că nu vor să se amestece cu romii.

Primul lucru pe care-l vedem când intrăm în clasă e tabla inteligentă, cumpărată din Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar. Banii au venit prin PNRR — planul cu care România a promis, la sfârșitul lui 2021, că își va construi autostrăzi, școli și spitale în schimbul a câtorva zeci de miliarde de euro. Lângă ea, atârnă un videoproiector. Pe dulapul de la intrare stă uitat un pom mic de Crăciun din plastic, iar pereții sunt decorați ici-colo cu desene și colaje, fișe cu litere și flori de hârtie roșu-albastre. Sala pare să fie mai degrabă terenul celor mici, care învață dimineața. Dintre cele 25 de bănci de o persoană, mai puțin de jumătate sunt ocupate în acea vineri la prânz.

Tabla inteligentă a fost cumpărată din fonduri europene pentru reducerea abandonului școlar. În vinerea în care am fost acolo, mai mult de jumătate dintre bănci erau goale.

În fața clasei e Oana, diriginta. Are 45 de ani, locuiește în Focșani și face naveta la Mărășești din 2014. De patru ani le repetă copiilor aceeași mantră: „Deci, pași mărunți, dragilor, suntem împreună, da? Terminăm clasa a V-a. Am început, o terminăm. După care? Următorul pas, clasa a VI-a.”

Înainte să stăm de vorbă, le-am ținut un atelier de spus povești. Voiam să înțeleagă că nu trebuie să fii vedetă sau erou ca să ai ceva de spus despre tine și despre lume. Le-am adus carnețele cu gândul că poate le rămân și după ce plecăm; poate încep un jurnal. Apoi le-am dat de ales între trei subiecte: cum se văd în viitor, ce planuri au sau o zi în care s-au simțit curajoși.

Așa am aflat că Maria, 16 ani, vrea să termine 12 clase, să-și ia carnetul de condus și mașina visurilor, un Audi R8, și să-și întemeieze o familie cu un soț iubitor. Să aibă trei copii – două fetițe gemene, pe care le va da la balet, și un băiat, care va face box, ca să le poată apăra pe surorile lui. Corina vrea să devină medic pediatru. Matei vrea să termine 10 clase, să-și ia permisul și să facă mulți bani, ca să-și cumpere mașini și să le tuneze. Adrian vrea să ajungă fotbalist și să joace în Champions League. „Și să-l fac pe tata mândru”. A povestit și despre lanțul lui de la gât, primit cadou de la bunicul lui cu o zi înainte să moară. Îi e dor de el, dar și de diminețile în care își beau cafeaua împreună. Încă îi vizitează mormântul.

În oraș există un singur liceu, cu două profiluri, și niciunul nu duce spre mecanică sau medicină. 

Pentru unii, Mărășești era suficient și se simțea „acasă”; altora începea să le rămână mic și abia așteptau să evadeze în Anglia, Irlanda sau Germania, pe cont propriu sau mergând pe urmele fraților. În felul lui, fiecare își imagina mai mult.

Unii au 14 ani, alții 16, chiar 17, deși sunt toți într-a VIII-a. Cei mai mari au rămas repetenți un an sau doi din cauza absențelor, pentru că munceau sau plecau cu părinții în străinătate. Alții, după ce și-au pierdut bursa socială, au renunțat de tot.

Pe finalul vizitei, i-am întrebat ce le lipsește la școală. Ne gândeam la lucruri mari și am primit și dintr-astea – transport până la școală, o sală de sport în care să nu aluneci, parchet care să nu se ridice când mergi pe el, ore de dans sau de spaniolă, un clopoțel care să-i anunțe când începe pauza, pentru că acum își dau seama după hărmălaia de pe hol… Dar prima nevoie rostită cu voce tare a fost una de care credeam că generația asta a scăpat: „Bine că avem tablă de 300 de milioane, dar n-avem săpun la baie”.

Ce-i drept, de câteva mii de lei din aceleași fonduri pentru reducerea abandonului școlar ar fi beneficiat și toaletele elevilor. Măcar cât să înlocuiască ușile, care nu mai aveau încuietori, și să facă stoc de săpun și hârtie igienică. De uscător de mâini nici nu se pune problema, deși toaleta profesorilor n-avea niciunul dintre minusurile astea.

Ușile n-au încuietori, săpunul lipsește, hârtia la fel. În toaleta profesorilor, în schimb, nu lipsește nimic.

Unde dispar 20 de copii în patru ani?

Când a preluat clasa, în toamna lui 2022, Oana a intrat într-o sală cu 35 de elevi și un catalog care număra 43, de fapt. „Nici nu puteai să respiri.” Inspectoratul nu a aprobat cererea de a împărți clasa în două din cauza unei chichițe birocratice – trecuse perioada în care se puteau face cereri –, așa că au rămas împreună. Nu erau bănci și scaune suficiente, în spate unii stăteau în picioare sau pe dulăpioare.

Într-a VI-a a reușit împărțirea. Oana a rămas cu 6A și 16 elevi, ceilalți au ajuns la profesorul de educație socială. Doar că, în acel an, clasa lui s-a golit. Mulți copii au plecat în străinătate, alții au abandonat. Uneori venea un singur copil. Pentru că erau atât de puțini, într-a VII-a clasele s-au reunit. Comasate, catalogul număra 27 de elevi.

Dispariția nu e niciodată bruscă și, tocmai de-aia, e greu de oprit. Oana își amintește de un băiat care a plecat cu părinții în Germania, s-a întors la sfârșitul anului cu aproape 400 de absențe și a rămas repetent a doua oară. „Mi s-a rupt sufletul, dar n-am avut ce să fac.” 

În patru ani, catalogul s-a rescris de trei ori, iar în clasa a VIII-a au mai venit, cu o anumită frecvență, 15.

Majoritatea locuiesc în „cartier”. Ca să ajungă la școală merg în jur de 20 de minute pe jos, indiferent că plouă, ninge sau se înserează devreme. Autobuz local nu există: legea pune transportul public în sarcina primăriei, dar într-un oraș de 11.000 de locuitori, o rută nu e profitabilă pentru niciun operator privat, iar primăria n-are din ce s-o subvenționeze.

Microbuze școlare există, dar nu pentru ei. Primăria are trei, cu trasee bine stabilite: la 6:45 îi iau pe copii de la Călimănești, apoi de la Pădureni, apoi de la Doaga, și îi aduc în oraș; la prânz îi duc înapoi. De când școala „Ecaterina Teodoroiu” e în renovare, iar cei mici de acolo învață la Școala nr. 2, microbuzul de la Doaga face un ocol și îi duce până la cealaltă, „tocmai pentru că distanța e foarte mare și ei sunt mititei”, spune directoarea. La întoarcere spre sate, mai ia și câțiva elevi de-a V-a, de-a VI-a. Restul, până la 3-4 kilometri, vin pe jos. „N-avem ce le face.”

Microbuzele școlare adună copiii din trei sate și îi aduc în oraș. În cartier nu intră: de acolo, până la școală se merge pe jos, în jur de 20 minute, pe ploaie sau pe întuneric.

Un microbuz în plus, care să treacă prin cartier, ar costa vreo 200.000 de lei pe an, fără prețul mașinii, spune primarul PSD Adrian Toderașc, iar angajările la stat sunt oricum sistate din cauza deficitului. Dar problema, în opinia lui, nu e transportul. Cele 20 de minute pe jos sunt „mai mult un moft”, „niște motive căutate, ca să justificăm abandonul școlar”. Cauza, crede el, e „educația pe care o au acasă”.

Cifrele spun altceva. În România, accesul la educație se măsoară și în kilometri, iar decalajul se vede în două trepte. Prima e diferența oraș-sat: la clasele primare, în orașe merg la școală aproape toți copiii, la sate 7 din 10. A doua e trecerea de la primar la gimnaziu, exact vârsta elevilor Oanei: la sat, rata scade până la 2 din 3 copii, în timp ce la oraș rămâne aproape neschimbată. Cu fiecare an de școală, distanța până la ea contează mai mult. Datele publicate de Ministerul Educației și Cercetării și analizate de Monitorul Social o spun negru pe alb: una dintre soluții e transportul școlar.

Drumul e doar primul obstacol. Aproape toți copiii din clasa Oanei au frați mai mici sau verișori, și multora le revine grija lor. Alții au plecat în Anglia sau Irlanda cu părinții care nu mai vedeau niciun viitor în Mărășești, și mulți nu s-au mai întors. Unele fete intră în relații de pe la 12-13 ani, iar băieții sau familiile lor nu le mai lasă la școală. Altele rămân însărcinate înainte de 15 ani.

Singura elevă a Oanei care a devenit mamă și a terminat liceul a avut parte de sprijinul mamei ei, care i-a crescut copilul. Condiția a fost una singură: ca ea să meargă la școală.

Iar pe mulți nici nu are cine să-i verifice la teme, pentru că, sincer, cui îi arde de teoreme sau de cele trei categorii de verbe neregulate din franceză după ce a cules porumb sau urzici, a legat via sau a cărat baloți? Și chiar dacă ar vrea, mulți părinți n-ar ști cum să-i ajute: femeile s-au măritat de tinere și au născut și câte cinci-opt copii, bărbații au preferat să muncească, să-și ia permisul, să țină casa. Majoritatea au renunțat la școală după patru sau opt clase. „Educația de acasă” pe care o invocă primarul e, de fapt, ce a rămas din aceeași școală, o generație mai devreme.

Profesoara care a rămas

Dar unde alții văd un motiv să-ți iei câmpii, Oana a văzut potențial. Pentru că a înțeles ce înseamnă să crești cu lipsurile astea, știe că singura oportunitate de a învăța se întâmplă exclusiv în timpul orelor. „Uitându-mă la casele lor, la trotuare, la șosea, n-am cum să le cer teme. Eu sunt bucuroasă dacă vin la școală, participă cu drag, nici nu mai contează dacă au caiete sau n-au, eu le ofer, numai să vină.” Îi trimite, în schimb, într-o vânătoare de melodii în limba franceză pe YouTube sau să numere scaunele și covoarele din casă.

Oana a fost cucerită de limba franceză din clasa a III-a, de la prima oră. Avea și de la cine să prindă drag: mama preda română și germană, tatăl ținea cursuri de italiană, un unchi era profesor de istorie, iar o mătușă, de istorie și geografie. A absolvit Geografie-Franceză la Suceava, în orașul natal, a urmat apoi un masterat în traducere, iar în 2007 s-a angajat la un liceu, în același oraș. După un an a intrat în concediu fără plată, ca să se pregătească pentru doctorat, încurajată de coordonatoarea ei de la master. Anul acesta școlar plănuiește să-și echivaleze doctoratul cu gradul I. Ca profesor, e cel mai înalt nivel de expertiză pe care-l poți atinge în sistemul public. Salarial, vârful ăsta valorează vreo 500 de lei brut pe lună. Un profesor cu gradul I, cu aproape 20 de ani la catedră și o clasă în grijă ia, în 2026, în jur de 10.000 de lei brut. În mână, sub 6.000.

Legea îi dădea dreptul Oanei să ceară transferul la Focșani, lângă casă. N-a cerut: îi luase pe elevi într-a V-a și voia să-i ducă până într-a VIII-a.

Mărășeștiul îl știe de mică. Copil fiind, mergea cu fratele ei de la Suceava la bunici, la Galați, unde nu exista tren direct. Schimbau întotdeauna la Mărășești. Aveau uneori și o jumătate de oră de așteptat, iar ea o bătea la cap pe maică-sa să meargă până la Mausoleu. Dar mama lor era stresată să nu piardă legătura, iar Oana își spunea că o să meargă la mausoleu de câte ori o să vrea când va fi mare. Când a ajuns să lucreze în Mărășești – după ce s-a mutat cu familia din Suceava în Focșani și a început să caute posturi în apropiere –, la asta s-a gândit prima dată.

Dar primul lucru pe care l-a simțit când a coborât în Mărășești ca profesoară n-a fost istoria, ci liniștea: puține mașini, aproape nimeni pe stradă. 

Unsprezece ani mai târziu, naveta de cinci-șase ore pe săptămână începuse s-o ajungă din urmă. S-a gândit că ar fi putut cere pretransferul la Focșani, unde locuiește. Avea și dreptul: când ceri apropierea de domiciliu, legea consideră acordul școlii de la care pleci obținut de la sine. Dar n-a făcut-o. „Am început cu ei în clasa a V-a, îi duc până în clasa a VIII-a. Nu există așa ceva. Ar putea să fie orice post.”

S-a înscris, în schimb, la școala de șoferi, ca să nu mai depindă de microbuz. „Deci tot fac naveta”, râde. „Ți-am spus, văd partea plină a paharului.”

Săptămânal, Oana petrece cinci-șase ore în microbuz. S-a înscris la școala de șoferi ca să nu mai depindă de el. 

Acest optimism e ce a ținut-o pe linia de plutire și în fața a ceva ce n-a putut schimba. „E o segregare care pe mine mă doare”, spune Oana, care crede că toți elevii au nevoie, în primul rând, de profesori care să-i iubească. Din asta a ieșit și metoda ei pedagogică, pe care o rezumă într-o propoziție: „Dacă simt iubirea, poți face orice cu ei.”

Cum predai franceza cuiva care nu știe să citească?

Ca să poată preda franceza, Oana trebuia mai întâi să rezolve o problemă mai grea. „Sunt elevi care nu știu să scrie, să citească, chiar la clasa a VII-a, a VIII-a. Mi-am dorit să le aduc cărți interesante, actuale, ca să citim împreună. Să citească cu voce tare, să-și gestioneze emoțiile, pentru că le este rușine că nu știu să citească și mă doare acest lucru.”

Dar s-a adaptat, inventând fel de fel de metode de a-i implica și de a le stârni curiozitatea și bucuria. De pildă, i-a învățat conjugarea verbelor avoir (a avea) și être (a fi) cu ajutorul unui tricou. Ideea i-a venit la o altă generație, când ajunsese la capătul puterilor. „Pe partea din față scriu verbul avoir la prezent, pe partea din spate îl scriu pe celălalt. Și în funcție de ce aveți voi de conjugat, eu mă întorc. Când în față, când în spate.”

Una dintre metodele de învățare interactivă ale Oanei – tricoul pentru conjugarea corectă a verbelor. Foto din arhiva personală.

Elevii Oanei sunt parte dintr-un trend ascendent al copiilor care ies din școală fără să poată citi cu folos. O arată și rezultatele PISA din septembrie 2026, studiul internațional prin care Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică testează, o dată la trei ani, ce pot face cu școala – practic, folositor – copiii de 15 ani. România a scăzut la toate cele trei competențe testate. Aproape jumătate dintre elevii de 15 ani sunt sub pragul minim la citire.

În practică, asta înseamnă un adult care nu poate citi cu discernământ un contract de muncă, un prospect, un anunț de angajare sau un formular de la ghișeu. Exact motivul pentru care Oana se încăpățânează să-i învețe bazele: „să nu fie înșelați când o să primească rest.”

Pe 28 martie, de ziua scriitorului Éric-Emmanuel Schmitt, au obiceiul să se strângă în camera bibliotecii orășenești de lângă parcul Joffre și să citească cu voce tare Oscar și Tanti Roz, povestea unui băiețel de zece ani bolnav de leucemie. Apoi, a urmat Micul Prinț. Oana s-a gândit că e un prilej să se gândească la familie, la viață, la moarte, la motivele pe care le au să trăiască frumos. Ce a urmat a surprins-o. „Cinci minute n-au putut să spună absolut nimic. Era o liniște acolo, la bibliotecă, și aveau ochii înlăcrimați. După au spus, vai, ce faină povestea, că le-a plăcut foarte mult, emoționant. Dar cinci minute a fost liniște deplină. Atât de mult simțeau atunci, nu-mi venea să cred.”

De Ziua Francofoniei, Oana organizează concursul „100 des questions pour un champion” între clasele de a VII-a și a VIII-a, care se lasă cu diplome și premii surpriză. Iar cu ocazia La poste de l'amitié (Poșta prieteniei), elevii au trecut prin procesul de-a trimite scrisori, felicitări și semne de carte făcute de ei altor elevi vorbitori de franceză din Adjud, Vaslui, Prahova și Ilfov.

Unii dintre copii n-ajunseseră niciodată până la Focșani. Scrisorile lor din proiectul „Poșta prieteniei” au ajuns însă la Vaslui, Prahova și Ilfov. Foto din arhiva personală a Oanei.

O altă miză a Oanei a fost să-i scoată din cartier, „să nu spună acasă cât de plictisitor e la școală și că nu învățăm nimic.” Așa au început vizitele regulate la Căminul pentru Persoane Vârstnice din Mărășești. În săptămâna în care le-au oferit legume și fructe, ca vizita să fie mai interactivă, au organizat și un concurs: copiii au scris ghicitori pe cartonașe, pe care le citeau bătrânilor, iar aceștia trebuiau să răspundă.

„Erau atât de emoționați, aveau lacrimi în ochi și spuneau: doamna, eu nu pot să citesc, nu pot, că mă uit la acești bătrâni și îmi vine să plâng și nu vreau să plâng.” Planul Oanei funcționa: voia să le dea șansa să-și exerseze empatia. În preajma Crăciunului au revenit cu dulciuri, cadouri și cântece în română, franceză și engleză. Iar de Paște i-au vizitat din nou, cu felicitări făcute de ei, care au devenit ulterior tablouri pe noptierele bătrânilor.

Una dintre cele mai dragi amintiri rămâne totuși excursia la Focșani din clasa a VII-a, unde unii nu pășiseră niciodată până atunci. Ca să primească gratuitatea în baza carnetului de note, Oana le-a făcut poze, le-a tipărit și le-a lipit ea în carnete. Au vizitat Muzeul de Istorie, al Unirii și cel de Științe Naturale și au ajuns și la Buncărul IT, muzeul informal al soțului Oanei, care colecționează calculatoare vechi, laptopuri și alte obiecte vechi. La final de zi au mâncat prăjituri în Piața Unirii.

Oana are o arhivă întreagă a tuturor activităților pe pagina de Facebook „Ora mea de franceză”, unde a strâns peste 3.400 de urmăritori, majoritatea colegi de breaslă care caută inspirație. Și găsesc, pentru că Oana postează inclusiv modele de fișe care pot fi replicate: exerciții de vocabular, joculețe tip ice-breaker care-i motivează pe copii să povestească despre ei, sugestii despre cum ar putea folosi un dicționar francez-român la ore. A făcut-o și ca să demonstreze că se poate și în Mărășești. „Pentru că am vrut să-i scot din anonimat pe copiii de la Mărășești. Adică ei nu fac treabă, ei nu sunt frumoși, ei nu au imaginație, ei nu se implică? Ba da. Trebuie să fie văzuți.”

Toate astea i-au adus și Diploma de Excelență din partea MERITO, un proiect al unui ONG care premiază cei mai buni profesori din țară, care se dau peste cap să iasă din fișa postului și să ajungă la copii pe limba lor. Oana a ieșit în evidență și cu bețele de înghețată pe care scrisese verbe în franceză, cu flotări numărate în franceză și cu campanii online prin care a strâns caiete, pixuri și cărți.

Ori de câte ori e lăudată, Oana spune că e nevoie de o echipă. Victoria ei cea mai mare e un fost elev din cartier care a luat Bacalaureatul și a plecat la facultate în Irlanda. Foto din arhiva personală. 

Local, activitățile au transformat-o în „românca căreia îi pasă” și au apropiat-o de părinții elevilor ei. E o mare bucurie pentru ea, pentru că de fiecare dată când e lăudată, insistă: e nevoie de o echipă. Ce o ține pe baricade, în al 12-lea an de navetă, e că și-a mutat etalonul. Un fost elev din cartier a luat Bacalaureatul și a plecat la facultate în Irlanda. Poate că în altă parte, vestea asta n-ar fi mare lucru, spune ea, „dar aici e o mare victorie”.

Banchetul, un vis împlinit

Pentru Oana, victorii au fost și banchetul de clasa a VIII-a și cursul festiv la care visa încă de când i-a cunoscut, într-a V-a. Cursul festiv s-a ținut în parc, pentru că sala de sport era ocupată cu festivitatea clasei de-a VIII-a de la liceu. Acolo, pe ultima sută de metri, Oana le-a făcut o surpriză: după patru ani în care le repetase obsesiv să-și arunce guma la ora de franceză, le-a dat fiecăruia un pachet de gumă și un bilet scris de mână.

Cursul lor festiv s-a ținut în parc, pentru că sala de sport era ocupată cu festivitatea clasei de la liceu. Acolo, Oana le-a dat guma pe care le-o interzisese patru ani. Fotografie din arhiva ei personală. 

Pe Facebook, a postat poze cu copiii dichisiți, alături de descrierea „Ma classe, mes élèves, mes amours” (Clasa mea, elevii mei, iubirile mele).

Pe 30 mai, cei 15 elevi au apărut aranjați la patru ace pentru banchet. „Sunt așa de înalți, așa de eleganți, veseli, șmecheri”, povestește Oana uitându-se peste fotografii. „Aproape toți băieții au venit la costum. În afară de Adrian, care a venit cu tricou. Nu știam, doamna, am uitat că trebuie să vin cu cămașă. Deci am ascultat manele cum n-am ascultat întreaga mea viață. ”

Când am întrebat-o pe Oana de ce nu au organizat banchetul împreună cu clasa a VIII-a de la liceu, ne-a răspuns cu năduf. „Cei de la liceu au făcut, cred, cu o săptămână înainte și noi am făcut după, separat. De ce să n-aibă parte de banchet? Că sunt romi? Și?”

În seara banchetului, copiii i-au făcut la rândul lor un cadou Oanei. O lampă digitală, ca o ramă transparentă, cu fotografii împreună. „I-am îmbrățișat pe toți, pe fiecare în parte și le-am mulțumit.” A fost momentul în care și ea, și copiii au realizat că petrec împreună ultimele momente cu ea ca dirigintă a lor. „După aceea am depășit acest moment că am dansat, am mâncat, dar a rămas acolo în suflet. M-am abținut să nu plâng.”

Mesajul pe care Oana l-a trimis la început de an școlar proaspeților boboci. La final de septembrie, grupul de WhatsApp al clasei era încă activ.

Cu ce medie intri la liceu în Mărășești?

Ne-am întors în Mărășești în iulie, după Evaluarea Națională, în zilele în care copiii trebuiau să completeze fișele cu opțiuni pentru liceu. Știam deja că, în toată clasa, fusese o singură notă de 5 și nicio medie de trecere. Oana a găsit totuși ceva de sărbătorit: s-au prezentat toți 15, la ambele probe, așa cum vorbiseră. 

Imediat după examen, îi spuseseră că la matematică a fost greu, dar că, în rest, au făcut. Când au apărut rezultatele, tăcere. „Eu ce să le zic?”, ne-a spus, în stație, în drum spre Mărășești. „Nici nu știu cum se îndulcește asta.” După o pauză: „Am tras tare.”

În ziua completării fișelor, Oana dicta codurile. 436 pentru profilul Servicii, 120 pentru Științe ale Naturii – cele două profiluri ale Liceului Tehnologic „Eremia Grigorescu”, singurul din oraș. Orice absolvent care s-a prezentat la ambele probe primește o medie, intră în ierarhia județeană și e repartizat computerizat, indiferent cât de mică e media. La Servicii sunt mai multe locuri decât copii, așa că ultimul admis a avut 2,55 în 2023, 2,22 în 2024, 2,35 în 2025, iar în vara asta, 1,25. La Științe ale Naturii, unde locurile sunt mai puține, ultimul admis a avut, în aceiași ani, 6,52, 7,80, 7,10 și 6,05. Pentru copiii Oanei, alegerea era deja făcută.

Oana le-a spus să verifice CNP-ul, numele, prenumele, să fie exact ca în buletin, cifră cu cifră. Au venit, pe rând, toți. Unii cu frații mai mici de mână, pentru că mama n-avea cu cine să-i lase. A trecut pe la fiecare bancă și a verificat fiecare fișă.

Directoarea era și ea acolo. Lavinia Anghel e profesoară de chimie, s-a născut în Mărășești, a absolvit liceul pe care azi îl conduce – împreună cu Școala Gimnazială „Ecaterina Teodoroiu”, care i-a fost arondată. Fetele ei au terminat același liceu și nu s-au mai întors după facultate. „Din păcate, pentru că nu sunt locuri de muncă, nici n-ai ce să caute în Mărășești. Amândouă sunt bucureștence.”

Pe hârtie, 95% dintre elevii ei, pentru care e directoare, termină opt clase. Nu există însă cifre și pentru cei care se pierd pe drum.

Rata de absolvire a celor opt clase, pe ambele școli, spune ea, e de 95%. Cine ajunge în clasa a VIII-a, o termină. Corect. Doar că până într-a VIII-a, mulți se pierd pe drum, iar cifra nu ține cont de ei. Nici statistica națională nu-i numără mai bine. La începutul anului școlar 2025-2026, în clasa a VIII-a erau înscriși 162.616 elevi, potrivit INS. La Evaluarea Națională s-au înscris 148.268, iar ambele probe au fost susținute de 143.251 de elevi. Adică 1 din 8 copii care erau în catalog în toamnă n-a mai ajuns la examen în vară – și asta e doar pierderea din ultimul an. 

 În clasa a V-a, au început 43, iar catalogul s-a rescris de trei ori. În clasa a VIII-a mai veneau 15.

Pentru cei rămași urmează al doilea filtru, al examenului. Cum spuneam, la Evaluarea Națională, niciun elev nu a avut o medie peste 5 la „Ecaterina Teodoroiu”. Nici la liceu, unde fac gimnaziul preponderent copii români, lucrurile nu stau mai bine: procentul celor care reușesc să ia peste 5 a scăzut sub 50%. „Din păcate, copiii nu mai vor să se implice atât de mult, indiferent câte ore de pregătire facem”, spune directoarea, care nu înțelege panta descendentă.

Mărășești nu e o excepție. Anul acesta, în toată țara, 79% dintre elevii care au dat Evaluarea Națională au luat medii peste 5; cu un an în urmă, fuseseră 83%. Iar media națională nivelează exact inegalitatea care dictează economia României: dintre candidații din mediul rural, 36,4% au rămas sub 5; dintre cei din urban, 11,6%. Cu atâtea medii sub 5, nu mai poți da vina nici pe copil, nici pe părinte.

Aproape toți elevi au scris codul 436 pe fișele pentru admiterea la liceu. Corespunde profilului Servicii, unde ultimul admis a intrat anul acesta cu 1,25. 

Aceeași falie apare, dacă te uiți mai departe, la ce se alege de copiii ăștia peste 10 ani. Indicatorul se numește „părăsire timpurie a școlii” și măsoară tinerii între 18 și 24 de ani care au terminat cel mult opt clase și nu mai învață nimic, nicăieri. România are cea mai mare rată din Uniunea Europeană: 15,5% în 2025, față de o medie de 9,1%. Dar și aici, cifra pe țară e o medie între lumi diferite. În orașele mari, rata e 4,6% – mai bună decât media europeană. În orașele mici ca Mărășești, 16,3%. La sate, 23,7%. În Uniunea Europeană, distanța dintre un oraș mare și un sat e de 1.5 puncte. În România, e de 19.

În contextul ăsta, discursul despre utilitatea școlii e mai degrabă un refren. 

Cât valorează o diplomă în Mărășești?

„Fără carte nu se poate”, o spun și părinții elevilor din Mărășești. Și sunt mândri de copiii lor, căci unii sunt primii din familie care ajung la liceu. Cum ar fi Marius, care are 17 ani și e primul dintre cei nouă copii care se înscrie. Mama lui are 47 de ani și vara asta a terminat programul A doua șansă, online, pentru că avea patru clase. „Am mai urcat, am mai învățat”, spune. „Aș vrea să mai învăț.” E mândră de Marius că e cuminte, ascultător, că are grijă de frații mai mici și că nu fumează.

Patru dintre frații lui Marius sunt plecați — în Anglia, Germania și Irlanda —, iar patru sunt acasă. Cel mai mare are 32 de ani, cel mic intră acum în clasa zero. Are și nepoți; cel mai mare are 15 ani. Femeia stă cu copiii, soțul muncește cu ziua, ceilalți mai trimit bani acasă. Stau la curte și au cai, găini, porci.

Marius s-a înscris tot la Servicii. Vrea să facă 10 clase, să-și ia permisul și să construiască o casă pentru toată familia. Vrea să lucreze pe camion, că a auzit că se câștigă bine. Nu vede sensul în a merge mai departe, până la 12 clase sau până la Bac. Trebuie să muncească. A și făcut-o, anul ăsta, „la vii, la betoane, la baloți, la… orice prind”, și din cauza absențelor și-a pierdut bursa socială. În toamnă lipsește iar, cu toți frații: merg la cules de struguri.

Un băiat a plecat cu părinții în Germania și s-a întors la finalul anului cu aproape 400 de absențe. A rămas repetent a doua oară.

Mama lui Robert, un băiat care studiază orga de doi ani, cântă cu formația la evenimente și câștigă deja bani din pasiunea lui, spune că tot ce muncesc investesc în el și-l încurajează să meargă mai departe cu studiile. Cu toate că s-a înscris la liceul din Mărășești, ca să poată continua orele cu profesorul de muzică din oraș, familia nu exclude varianta în care s-ar stabili în Anglia chiar anul viitor. „Acolo ai ce să muncești.” 

Oricât și-ar încuraja copiii să învețe, soluția imediată rămâne plecarea.

Tatăl Loredanei, care are un bar în cartier, ar fi vrut mai mult pentru fata lui — Științe ale Naturii, nu Servicii. Dar nu are medie. El are patru copii, dintre care unul cu diplomă de inginer mecanic obținută în Anglia. A înțeles pe pielea lui cât de importantă e școala după ce și-a deschis firma și a început s-o administreze; ar vrea să o preia copiii lui, iar pentru asta e nevoie de școală. Consideră totuși că generația asta a fost norocoasă că a avut-o pe Oana dirigintă. „Nu că s-a implicat, s-a foarte implicat”, ne-a spus. „Mai mult ca un părinte. A făcut mai mult decât a trebuit. Pe unii i-a transformat efectiv.”

Codul 436, pe care l-au scris aproape toți în fișă, duce, după patru ani, la o diplomă de comerciant-vânzător. Un astfel de post în Mărășești se plătește cu salariul minim pe economie: aproximativ 2.700 de lei în mână. Pentru cei mai mulți dintre ei, fișele completate în ziua aia duc la următorul prag greu de trecut. Dar au terminat împreună, așa cum le ceruse Oana într-a V-a. Chiar dacă „împreună” a ajuns să însemne 15 din 43.

Cine mai bate la poartă când copilul nu vine la școală?

Într-o zi de iulie, la amiază, am mers să vedem cum arată zona din Mărășești în care locuiesc elevii Oanei. Pe strada principală nu e mai nimeni. Ies pe la șapte seara, când se mai răcorește. Femeia care merge înaintea noastră știe totuși unde stă fiecare. „I-am învățat fără să vreau.”

Diana Cloșcă are 42 de ani și de trei ani e mediatoare școlară, puntea de legătură între copii, familie și școală. Singura din tot orașul, pentru peste 700 de copii, de la clasa pregătitoare până la a XII-a.

Diana îi știe pe mulți dintre copii de când erau bebeluși, de pe vremea în care lucra la schimbul valutar din oraș. Fotografii din arhiva ei personală. 

Diana a fost crescută de bunica ei, într-un sat de lângă Iași, unde a făcut clasele I-IV în aceeași clasă, cu un singur învățător, și a învățat rusa. În Mărășești a ajuns pe la 11 ani, când s-a mutat la bloc și a început să învețe într-o clasă în care toți ceilalți știau deja franceză și engleză. „Am primit și eu, la rândul meu, bullying”, spune, referindu-se la copiii din cartier cu care vorbește des despre genul ăsta de comportament. 

După niște ani de ospătărie în străinătate, s-a întors să-și facă facultatea la Focșani, după care s-a angajat la un schimb valutar. Acolo i-a cunoscut pe majoritatea celor din cartier, căci primeau bani trimiși prin Western Union din Anglia, Irlanda, Spania, Portugalia. Le completa formularele, pentru că majoritatea nu știau să scrie, le număra banii. 

„Cred că ăla a fost cel mai mare avantaj”, spune Diana despre jobul ei trecut. „Că altfel acces nu prea ai, dacă nu ești de-a lor. Adică dacă nu ești rom.”

Munca ei începe dimineața, la școală, cu catalogul. Verifică absențe, vorbește cu diriginții și învățătorii. Intră în clase, se uită la vocabular, la ținută, la cine rămâne singur lângă gard când ceilalți joacă fotbal. Când apare o problemă – cineva lipsește prea mult, e batjocorit la școală sau se comportă ciudat –, se duce acasă la familie. Uneori face două, trei drumuri până prinde pe cineva, apoi e primită bine. Alteori i se aruncă o vorbă la care, ne-a mărturisit, nu prea are ce să răspundă: „«Lăsați-mă și cu școala asta. Sunt alții care au terminat 12 clase și facultate și tot nu au loc de muncă», îmi spun. Mă izbesc de chestia asta și atunci vă dați seama că mă dezarmează.”

În Mărășești chiar nu sunt locuri de muncă. Singurul model vizibil de succes pentru un copil de 14 ani e tocmai plecarea. Tot ce le poate oferi Diana e o pledoarie pentru mai târziu. „Îi încurajez să meargă către armată, să dea de permis, de categorii, că unii sunt fascinați de chestia asta, să conducă tirul, mașini de marfă. Și atunci eu le spun: ajungi să termini 10, 12 clase și atunci poți merge să faci o muncă unde poți și câștiga. Așa, te duci să lucrezi în construcții, lucrezi cât ești tânăr, până la o anumită vârstă, după care o să-ți fie greu sau te poți îmbolnăvi — și atunci ce o să faci? Îți trebuie o muncă sigură, unde să ai contract de muncă, unde să fii asigurat.”

În Mărășești aproape că nu există locuri de muncă. Majoritatea pleacă să muncească în străinătate, în construcții. Reveniți acasă după un an, doi, trei, își ridică case cu etaj și porți de fier și stau în ele câteva luni pe an.

Le explică de fiecare dată și ce e asigurarea medicală, pentru că e o problemă de care se lovesc toți, și copii, și părinți, și încheie la fel: „fără educație, nu putem face nimic”.

Însă copiii își iau inspirația de pe strada pe care mergem, unde vedem porți mari de metal, cu cocoși și lei bătuți în fier. Pe una scrie Armani. Pe alta, Louis Vuitton. Deasupra, e o cameră de supraveghere, iar în spatele lor, case cu etaj și termopane, ridicate exact cum au văzut proprietarii în afară – aceia care vin vara, stau o lună, două, și după pleacă înapoi.

„Cei care și-au făcut casele mari nici nu stau în ele. Cei care locuiesc, uite în ce locuiesc. În barăci”, spune Diana, conștientă că argumentul ei cu educația piere când copiii din barăci se uită peste gard. 

E o comparație pe care un copil de 14 ani o face singur, cu datele pe care le are. De o parte, patru ani de școală pentru un salariu minim, într-un oraș în care posturile sunt oricum puține. De cealaltă, doi ani de muncă în Anglia și o casă sau măcar o mașină. 

Ce le rămâne adulților care insistă e un argument amânat. Diana le vorbește despre contract, asigurare, despre spatele care o să-i doară la 50 de ani. Oana le vorbește despre cum, cu 12 clase, ești plătit un pic mai bine. Amândouă au dreptate. Dar amândouă le cer unor copii de 14 ani să renunțe la banii care se văd și de care familia are nevoie azi pentru o siguranță care se vede peste 20 de ani, într-o țară care nu le-a dat până acum motive s-o creadă pe cuvânt. 

Iar asta nu e o problemă de motivație și nu se rezolvă cu ore mai atractive. În teorie, școala e bună: ai nevoie de ea ca să știi să scrii, să citești, să nu te înșele nimeni la bani. În practică, dacă ești un copil din cartierul de la marginea Mărășeștiului, școala nu-ți oferă prea multe azi. Doar promisiunea că va conta la un moment dat. 

Bursa dispare când copilul muncește

Diana are mai multe misiuni în cartier. E ghid pentru noi, dar trebuie și să recruteze oameni pentru un curs de lucrător comercial – parte dintr-un program de sprijin al celor care au abandonat școala, făcut pe fonduri europene, de un ONG din Focșani. Merge din poartă în poartă și lasă vorbă la magazine, ca să adune 14 oameni între 18 și 30 de ani, care au doar opt clase terminate și sunt dispuși să participe la curs pentru trei luni. La final, primesc 1.800 de lei și un certificat cu care se pot angaja ulterior la supermarket.

Femeia din spatele tejghelei se gândește o secundă. „A mea a abandonat școala.” Majoritatea fetelor abandonează înainte de clasa a VIII-a. Diana știe toate astea, așa că repetă refrenul: „Să vină la liceu la mine, s-o înscriem, să termine clasa a VIII-a. Că așa, dacă are opt clase, o putem înscrie la diferite proiecte, cursuri, să ia niște bănuți.”

Ultima noastră oprire în cartier ne dă șansa să o vedem pe Diana gestionând o problemă delicată de familie. Una dintre elevele care a trecut a IX-a i-a spus că tatăl nu mai vrea s-o lase la școală, pentru că trebuie să-i crească pe frații ei mai mici. Tatăl, în schimb, i-a spus că problema e anturajul, că se duce spre școală, dar el nu știe dacă și ajunge.

În unele gospodării, apa pentru spălat se încălzește afară, la foc. 

În curte e un ceaun pus pe foc, pe lângă care se bâțâie un copil desculț, iar mama iese la poartă cu alți doi. „Cum să nu o las la școală? Că școala e foarte bună”, spune femeia de 34 de ani, care are opt copii. „Eu am fost abandonată de mică și știu ce înseamnă o școală. Eu nici nu știu să scriu.” Băiatul ei cel mare are 18 ani și cinci clase. Bebelușul are un an și patru luni și niciun vaccin bifat.

Vorbim în poartă vreo 10 minute despre fata care a mers la Poliție să-și denunțe părinții că o obligă să aibă grijă de frații ei, despre prietenele care vin s-o ia de acasă, despre anturaj. Nu e loc de vorbit despre note, clasa a IX-a sau teme.

Pe drumul de întoarcere, Diana ne povestește ipoteza ei. „Ea trăiește în condițiile în care trăiește. Și a învățat în clasele V-VIII la liceu, unde a văzut altceva – fete îmbrăcate altfel, parfumate. Aici, ați văzut condițiile, cum se pot spăla, cu apă încălzită afară, la foc.”

Fetele sunt și cazurile cel mai greu de întors la școală. La gimnaziu au șapte eleve cu bursă de mamă minoră. Una a abandonat, iar Diana s-a dus de câteva ori la ea acasă și a vorbit cu mama ei, s-o lase să vină la școală și astfel să ia și bursa de 700 de lei. Când fata s-a hotărât, nu mai avea loc. Ministerul aprobase o singură clasă de a IX-a, erau deja 31 de copii în ea, iar locurile erau pentru cei care dăduseră Evaluarea Națională. Fata era repetentă, deci trebuia să dea diferențe. Când a auzit de hârtiile care vin cu ele, a renunțat. Diana i-a căutat loc la Adjud și la Focșani, mai aproape, numai ca să prindă bursa. N-a funcționat.

Bursele sunt, de altfel, jumătate din jobul Dianei. În vara lui 2025, legea măsurilor fiscal-bugetare a rescris sistemul: au rămas trei tipuri – de merit, socială și tehnologică –, plus cea pentru mame minore. Pe hârtie, se pot cumula. La Mărășești, cumulul e o figură de stil. Bursa de merit cere medii de cel puțin 9 și 10 la purtare. Bursa tehnologică se dă doar la învățământul profesional, profil pe care liceul nu-l mai are. Rămâne bursa socială: 300 de lei pe lună, pentru familiile cu un venit net sub jumătate din salariul minim net pe membru de familie, calculat pe ultimele 12 luni. Cu două condiții: 10 la purtare la finalul anului anterior și cel mult nouă absențe nemotivate pe lună. La a zecea, banii nu mai vin luna aia.

Așa a pierdut-o Marius: bursa dedicată copiilor din familii fără bani dispare când copilul se duce să facă bani. Iulia, colega lui de 16 ani, care n-a lipsit deloc, a pierdut-o și ea. După moartea tatălui, familia a început să primească o pensie de urmaș, care a scos-o din plafon. Anul trecut, la „Ecaterina Teodoroiu”, peste 200 de copii au luat bursă socială. La gimnaziu, aproape toți. Într-o astfel de școală, bursa socială e regula, ceea ce înseamnă că orice condiție pusă pe ea afectează o comunitate întreagă.

Când o întrebăm de unde își ia energie să gestioneze toate situațiile astea, Diana spune că tocmai de la copii. Apoi ne povestește un caz care a rămas cu ea. O fetiță era eligibilă pentru bursă, dar nu venea nimeni la școală cu hârtiile – copii după adeverințe de venit de la ANAF, cupoane de pensie sau alocații, declarații pe proprie răspundere. Așa că a luat-o cu mașina și a mers acasă, să ia documentele. Când au ajuns, în poartă au ieșit și patru-cinci frați mai mici, care-au întrebat pe mai multe voci: „Ne-ai adus laptele?” Diana a înghețat când și-a dat seama. O luase pe fată în grabă de la școală și n-a mai apucat să ia cornul și laptele.

Ce se întâmplă la marginea Mărășeștiului nu e o excepție. E chiar ce se vede când te uiți la România de dincolo de București. Le cerem copiilor din cartier să nu lipsească, să aibă 10 la purtare, să termine opt clase. În schimb, le dăm 20 de minute de mers pe jos, fie caniculă, fie viscol, și o bursă pe care o pierd dacă muncesc.

Noua clasă a V-a a Oanei are 26 de elevi. Nici anul acesta, băncile și scaunele nu ajung pentru toți.

Când i-am enumerat Oanei tot ce-am înțeles, a tăcut o secundă. „Da, e absurd. Nu știu, nu pot să-ți dau un răspuns. Am senzația că cei de sus nu sunt interesați de cei de jos, ca să spun așa. Efectiv, trebuie să mergi pe teren să vezi care este realitatea.”

Diana e pe teren în fiecare zi, și tocmai de-aia își face calculele altfel decât cei din birouri. A adunat de două ori mai mulți oameni decât avea nevoie pentru cursul de lucrător comercial, pentru că știa ce urmează. Gândul ei fusese că-i prinde înainte de plecările lor în străinătate, pentru că se termină până în octombrie. A funcționat pe jumătate. Cu două săptămâni înainte să se întâlnească la primărie cu managerul de proiect să semneze contractele, șapte dintre ei erau deja plecați la muncă în Anglia. Fără să anunțe. „Noroc că am strâns documente mai multe.”

Ce ajunge de la stat și unde se oprește?

Nici Oana, nici Diana, cu cele mai bune intenții și cu o voință de fier, nu pot suplini o lipsă sistemică de sprijin. Și nu pentru că acesta n-ar exista, pe hârtie. Însă, de fiecare dată, se oprește cu câțiva metri prea devreme.

Microbuzele școlare, am văzut, au trasee care nu intră în cartier, iar primăria nu consideră transportul un factor în ecuația abandonului școlar. Directoarea gândește asemănător: „E greu să cred că cineva refuză să meargă la școală doar pentru că nu are două caiete și o pereche de încălțări. Trebuie doar să ne spună.”

Masa caldă ajunge și ea. Programul Național „Masă Sănătoasă” există la „Eremia Grigorescu” și-n structurile lui – grădinița Lizuca, școala primară, Ecaterina. Anul acesta a pornit la mijlocul lui septembrie: în jur de 500 de porții pe zi, de la o firmă de catering din Mărășești, comandate de școală de pe o zi pe alta, după prezență.

Caserolele vin la ora 14, după ce copiii din schimbul II au intrat la ore. Meniurile variază, de la piept de pui la grătar cu legume mexicane, pui crispy și cartofi natur sau cotlet cu piure.

„Întotdeauna avem cărniță și altceva garnitură”, spune directoarea. „Obligatoriu un fruct, pâinică, și chiar mănâncă.”

Doar că nu toți mănâncă la școală – deși tot rostul unei mese calde e să ajungă la copil în timpul orelor. Pentru schimbul de după-amiază, caserolele vin la 14:00, după ce elevii Oanei au început orele, iar pauzele lor sunt prea scurte. Așa că pachetele li se dau la plecare, pe la 17:30. Copiii nu se supără – unii iau și două porții, „pentru bunica, mămica sau cine mai e”, spune directoarea. 

Problema mai mare e că nici masa nu e garantată tot anul. Contractul se face pe an calendaristic și expiră la sfârșitul lui noiembrie. Metodologia pentru anul următor apare de obicei tot prin noiembrie, apoi urmează licitația și contestațiile: „Când câștigă cineva, celălalt face contestație, iar durează, mai face ălălalt contestație, iar durează”, explică directoarea întârzierile. Anul școlar trecut, procesul a pornit prin noiembrie-decembrie, iar copiii au primit masa caldă în ultimele două săptămâni din iunie.

Contractul pentru masa caldă expiră în noiembrie, apoi urmează licitația și contestațiile.

În restul lunilor, rămâne doar cornul și laptele – numit acum Programul Național pentru Școli al României, gestionat de Consiliul Județean –, pentru vreo 400 de copii, de la grădiniță la gimnaziu. Anul școlar trecut, licitația a început în octombrie. Anul acesta, la mijlocul lui septembrie, nici nu fusese lansată. 

Bursa socială se acordă după o metodologie care, la mijlocul lui septembrie 2026, încă nu exista. „Trebuie să ne luăm după o metodologie veche”, spune directoarea. În ultimii trei ani s-a schimbat de fiecare dată. Școala lucrează după regulile de anul trecut ca să le poată spune totuși părinților cu ce hârtii să vină, iar dosarele trebuie depuse până la sfârșitul lui septembrie. Adică un părinte cu patru clase trebuie să adune acte după niște condiții care s-ar putea să se schimbe luna viitoare.

Anul acesta, totuși, au avut noroc. Metodologia nouă a ajuns la școală abia pe 22 septembrie, dar nu schimbă mare lucru: sumele burselor rămân aceleași din 2025, iar singura noutate privește mamele minore. Până acum, o fată primea bursa doar cât timp era încă minoră. De acum, e suficient să se întoarcă la școală după ce naște și să rămână acolo până termină învățământul obligatoriu.

Sprijinul pentru mamele minore, 700 de lei pe lună, rămâne printre puținele mecanisme corect calibrate din tot sistemul. Dacă eleva adună peste 59 de absențe nemotivate într-o lună, poate pierde bursa pe acea lună. Altfel, o poate lua până termină liceul, chiar dacă rămâne repetentă din cauza sarcinii și a nașterii.

Oana a avut trei eleve care au devenit mame în cele trei generații ale ei. Una singură a mers până la capăt: a rămas însărcinată într-a VII-a, a născut, s-a întors, a terminat cele opt clase și apoi liceul. Nu a dat Bacalaureatul. I-a spus Oanei că i-a fost suficient că a terminat liceul. Băiețelul ei merge acum la aceeași școală. „A avut un ajutor fantastic din partea mamei, care i-a spus: uite, tu mergi la școală, ai nevoie de educație, eu îți cresc copilul, dar tu mergi la școală, ca să nu fii ca mine.” Celelalte două au venit „în reprize”, apoi n-au mai venit, spune Oana. „Foarte puține se întorc la școală ca să-și termine studiile.”

Singurul lucru care arată a soluție pe termen lung a ajuns în Mărășești în vara asta din Elveția. Primăria a câștigat un loc în Programul de Incluziune Socială, finanțat din a doua contribuție elvețiană pentru România – 20 de milioane de franci, împărțiți între șapte orașe cu comunități de romi marginalizate. Contractul s-a semnat în august, iar evaluarea și semnarea lui au mâncat deja 10 luni din el. Proiectul fusese scris pe 35 de luni, cu termen limită pe 31 octombrie 2028. Din trei ani de intervenție au rămas cam doi. Din păcate, birocrația și-a luat partea înainte să primească vreun copil ceva.

Pe hârtie, e tot ce le lipsește copiilor din clasa Oanei, pus la un loc: un centru comunitar în centrul de zi de lângă bibliotecă, unde 40 de copii vor primi masă caldă, ajutor la teme, rechizite, pachete de igienă, analize și consultații stomatologice; plus consiliere și sprijin pentru angajare pentru părinții lor. Echipa trebuie să aibă, prin lege, un asistent social, un mediator sanitar și un mediator școlar. În buget e și o mașină, doar că achiziția n-a fost lansată, iar când va exista, va duce copiii la centru, nu la școală. 

Deocamdată, echipa face ancheta socială și alege beneficiarii; 80% trebuie să fie romi declarați. Indicatorul de succes e „o reducere a ratei abandonului școlar”, spune managerul de proiect. „Nu avem ca și indicator stabilit procent.” 

Din cei 300–400 de copii din cartier care s-ar califica, după estimarea Dianei, intră 40. „[Programul] arată OK pe hârtie”, spune ea. „Acum să vedem ce se întâmplă.”

Modelul nu e nou în România. De zece ani, World Vision face ceva asemănător în 32 de sate din șase județe: o masă caldă, apoi două ore de recuperare și activități. Organizația, care primește bani din donații, raportează că, în jumătate dintre școlile din program, prezența a ajuns la 99%. 

Soluțiile de la firul ierbii

Dacă ar fi întrebată de soluții, Oana ar începe tot cu transportul. „Dacă tot sunt ore după-amiază și nu se poate schimba, pentru că sunt cei mici dimineață, transportul să fie asigurat tuturor elevilor de după-amiază. Cel puțin la plecare, pentru că termină destul de târziu și iarna e dificil sau când plouă. Mulți nu vin la școală pentru că sunt bălți, mini-oceane pe acolo prin curțile lor.”

Apoi ar sta de vorbă cu părinții, nu doar cu copiii, și ar face ateliere despre școală și despre educație sexuală. „Mai întâi ar trebui să fie educați părinții și apoi copiii. Pentru că fetele pleacă de acasă, că vor să scape, și se culcă cu băiatul respectiv. Dar există prezervativ. S-a inventat prezervativul ca să nu fiți copii cu alți copii.”

Cu părinții a încercat mereu să țină legătura, de la ședințele la care, dacă veneau opt, era sărbătoare, până la mesaje, apeluri și vizite în cartier. Le spune: „Nu e cu supărare, nu judec pe nimeni. Au fost circumstanțe când a trebuit să aveți grijă de animale sau de alți copii sau să mergeți să munciți, la câmp, la vie, la cules.” Și apoi îi întreabă direct: „V-ați dori ca ai voștri copii să meargă pe urmele voastre, să vă copieze și să rămână la patru clase? Chiar vă doriți?”

Diana ar adăuga consiliere. Multă, și pentru copii, și pentru părinți – să aibă cu cine să se consulte pe diverse gânduri, probleme, lucruri pe care le aud în jur. 

Unele dintre soluții le scriu și cei care se uită la sistem de sus. Un raport al Centrului pentru democrație și bună guvernare, publicat în mai 2026, notează că finanțarea mesei calde și lista școlilor se aprobă de la un an la altul, așa că nimeni nu poate planifica pe termen lung. Autorii propun ca masa caldă să fie finanțată pe mai mulți ani, iar Guvernul să negocieze un contract național de rezervă, care să acopere de urgență localitățile unde achizițiile nu se fac la timp. La Mărășești, urgența a durat de la sfârșitul lui noiembrie până în iunie.

Cam toate lucrurile pe care Oana și Diana nu le pot face se lovesc, în cele din urmă, de același număr. Bugetul Educației pe 2026 e de 3,04% din PIB, exact cât a fost și în 2025. În Uniunea Europeană, cheltuielile publice pentru educație au fost, în 2024, de 4,8% din PIB. Suedia a alocat 7,3%, Belgia, Finlanda și Estonia câte 6,3%. România stă de aproape trei decenii în ultimele două locuri din UE la acest indicator și nu s-a apropiat niciodată de ținta de 6%, pe care și-a scris-o singură în legea educației din 2011. 

Teoretic, trăim într-o țară cu acces gratuit la educație. Practic, microbuzul trece prin fața școlii fără să intre în cartier, masa caldă pleacă acasă rece în caserolă, la trei ore de la primire, iar metodologia bursei ajunge după începerea anului școlar.

Clasa a V-a, din nou

În prima zi de școală din septembrie, Oana a întârziat. Microbuzul a trebuit să intre la o benzinărie să alimenteze, așa că a ajuns la Mărășești când mămicile erau deja la școală, cu copiii. Noua ei clasă de a V-a are 26 de elevi și nici acum nu ajung nici băncile, nici scaunele: 18 dintre ei vin de la Siretu, școala primară din cartier. Ceilalți opt sunt repetenți din fosta clasă a V-a.

„Eu am ținut morțiș să iau această clasă, ca niciodată. Că eu nu am pretenții.” A făcut-o pentru că îi cunoștea de când erau într-a III-a, de când le dusese cărți de povești, de colorat și dulciuri.

Pe copiii ei, care sunt acum la liceu, i-a văzut abia spre sfârșitul săptămânii, la ora de franceză, ultima oră din program. N-au venit toți. Matei, care visa să-și cumpere mașini și să le tuneze, i-a transmis că nu o să mai vină deloc, pentru că se însoară. Din cei 15 care au completat fișele în iulie, 11 au intrat la Servicii. La Științe ale Naturii se înscriseseră doar 12 din tot orașul, prea puțini pentru o clasă, așa că au ajuns și ei la Servicii. Sunt acum 30. Patru au plecat din oraș: unul la Adjud, ceilalți la Focșani.

Festivitatea de deschidere s-a ținut mai scurt anul acesta. I-au întâmpinat la ușă, le-au spus câteva vorbe, au prezentat diriginții și i-au băgat direct în clase. Acolo, au avut o oră să se cunoască, apoi i-au vizitat mediatorul și consilierul școlar, pentru că „e cea mai importantă colaborare pe care trebuie s-o aibă părinții cu acești oameni din școală”, spune directoarea, care concluzionează că a fost cea mai liniștită deschidere de an. Era nevoie de asta, pentru că în rest urlă oricum urgențele.

Directoarea trebuie să afle câți elevi mai are, pentru că dispar și apar tot timpul; are nevoie de adeverințe pentru părinții care pot beneficia de ajutor social sau de alocații complementare, adeverințe de studii pentru cei care vor să plece în străinătate sau să se înscrie la seral, trebuie să facă o statistică pentru poliție și normarea pentru inspectorat. În plus, „începe bătălia dosarelor cu burse.”

Pentru Diana, vara n-a fost vacanță. „Greu, greu, greu, pentru că tragem de copii”, spune. „Am fost toată vara să-i reînscriu pe cei repetenți.” Acum urmează cei de clasa pregătitoare, care trebuie obișnuiți cu școala, cei de-a V-a, care trec de la un învățător la mai mulți profesori. Și dosarele de bursă, firește. Se depun până pe 30 septembrie și trebuie să se adune diriginții, cu învățătorii, cu educatoarele, să vadă fiecare de ce beneficiază în pătrățica lui, ca apoi să se verifice veniturile – punct în care se rupe, deseori, filmul.

Din 17, 10 cad, spune Diana. Nu pentru că familia ar avea bani, ci pentru că se întâmplă ca, la verificare, să apară un câștig la jocuri de noroc sau o sumă dintr-un teren vândut. Nu contează că banii au intrat o singură dată. Se cer veniturile pe ultimele 12 luni, iar o singură sumă, împărțită la 12, urcă media peste prag.

Pe un părinte l-au găsit cu câștiguri la jocuri de noroc care nu erau ale lui. Își dăduse buletinul ca să ridice premiul altcuiva. „Ăla l-a rugat: hai, mă, mergi cu buletinul să-mi ridici câștigul, că eu n-am buletinul la mine.” În acte, premiul a rămas al lui. Iar copilul lui a pierdut bursa.

Școala de aici nu e una în care să nu ajungă nimic. Ajunge aproape tot ce a inventat statul român ca să țină copiii săraci în bănci: bursa socială, microbuzul, mediatorul școlar, programul A doua șansă pentru părinți, sprijinul pentru mamele minore. Doar că fiecare dintre ele are un prag, iar pragul e așezat, de fiecare dată, exact peste capul copiilor pentru care a fost proiectat.

Oana s-a întors, între timp, la propoziția de la care pornise acum patru ani. „Pași mărunți. Terminăm clasa a V-a. Am început, o terminăm.” E aceeași profesoară, cu aceeași metodă, în același oraș cu pârghii insuficiente. Cel mai vechi răspuns românesc la problema asta e că „omul sfințește locul”. În Mărășești, a fost testat până la capăt.

Acest articol a fost realizat în cadrul Bridging News Fellowship, un program al Solutions Journalism Network, în parteneriat cu European Journalism Centre și cu sprijinul Bonn Institute și Transitions Media.