Așa că liceenii au fost consultanții acestui demers – vocile lor care devin uneori incomode pentru adulți sunt cele care au dat substanță acestor pagini. Pe baza răspunsurilor adolescenților și pe baza literaturii de specialitate, voi încerca să descriu fenomenul ca realitate, să explic ce se întâmplă în creierul adolescentului când intră în contact cu astfel de jocuri, cum mecanismele psihologice îi susțin comportamentul și îi fac să joace în ciuda pierderilor, care sunt factorii care îi fac mai expuși riscului și ce consecințe pot apărea dincolo de simpla joacă.
Ce jocuri practică adolescenții și cum percep ei fenomenul?
Atunci când i-am întrebat pe liceeni despre jocurile de noroc, răspunsurile au fost, pe alocuri, alarmante. Cele mai frecvent practicate sunt pariurile sportive, păcănelele și jocurile online. Fie că vorbim despre săli cu aparate amplasate la doi pași de școală, fie despre pariuri sportive accesibile de pe orice telefon, fie despre jocuri integrate în aplicații sau platforme online, accesul la ele a devenit extrem de facil, uneori chiar greu de evitat.
Pentru mulți dintre ei, jocurile de noroc nu sunt percepute, cel puțin la început, ca un pericol, ci ca o formă de distracție și petrecere a timpului liber, perfect normală.
Chiar dacă intrarea minorilor în sălile de jocuri este interzisă prin lege, realitatea este că adolescenții sunt adesea primiți fără probleme. „E și greu să nu intri dacă în zona școlii sunt cel puțin trei astfel de săli”, sublinia un elev cu dezarmantă simplitate. Această accesibilitate ridicată transformă ceea ce ar trebui să fie o interdicție clară într-un risc omniprezent, banal, aproape cotidian.
Din discuțiile cu elevii reiese o idee care ar putea părea surprinzătoare: adolescenții, în general, sunt conștienți că șansele de câștig sunt mici. Ei nu merg la jocuri cu iluzia că vor câștiga, ci merg pentru acea stare de dinaintea jocului - adrenalina, anticiparea, senzația de excitare înainte de a afla rezultatul. Această căutare a stimulului, nu a banului, este, în fond, motorul dependenței.
Implicațiile pe care le descriu sunt uneori contradictorii: „ruinează viața adolescentului”, dar și „dau adrenalină, stimulează dopamina și motivează adolescentul să continue” - o tensiune între ceea ce știu și ceea ce simt, pe care o înțeleg la nivel cognitiv, dar pe care o gestionează tot mai greu odată ce mecanismul dependenței s-a activat.
Ei văd în jurul lor colegi prinși în acest cerc și pot descrie cu precizie traiectoria: curiozitate → presiunea grupului → incapacitatea de a se opri → consecințe grave.
Cauzele pe care le identifică sunt curiozitatea, nevoia de bani și presiunea din partea prietenilor. Totuși, conștientizarea acestui risc la nivel general nu îi protejează automat la nivel individual — știu că e periculos, dar asta nu e suficient ca să se oprească sau să nu înceapă.
Un element semnificativ care reiese din discuții este sentimentul de abandon instituțional: școala nu vorbește despre asta, părinții adesea nu știu, iar societatea pare că tolerează o situație ilegală. Acest gol lasă adolescenții să navigheze singuri printr-un risc real și tot mai prezent.
Cum arată creierul adolescentului când este „în joc”?
Nu trebuie să ne imaginăm creierul adolescentului ca pe o versiune mică a celui al adultului. Dimpotrivă, el este un sistem care se transformă continuu. Mai exact, avem un dezechilibru între două părți: â
- sistemul psihologic care caută recompensele și plăcerea este deja activ și, adesea, hiperactiv, iar
- partea responsabilă cu controlul impulsurilor și luarea deciziilor mature – cortexul prefrontal – încă se dezvoltă și va face acest lucru până spre vârsta adultă.
De aceea, deciziile adolescenților sunt adesea influențate mai mult de emoții și de factorii sociali – prezența colegilor, atmosfera din jur, dorința de senzații rapide, decât de o judecată calmă, rațională. Tocmai de aceea, simpla cunoaștere a riscurilor nu este suficientă: creierul adolescentului nu procesează informația despre pericol în același mod în care o face creierul unui adult.
În timpul jocului la păcănele, spre exemplu, sistemul de recompense al creierului se activează puternic, în special în anumite zone care răspund la valoarea recompensei.
Această activare este mediată de dopamină, o substanță chimică esențială pentru motivație și învățare. Studii de specialitate arată că adolescenții au o sensibilitate mai mare la recompense comparativ cu adulții, iar anticiparea unui câștig – adică momentul în care te gândești că poți câștiga – provoacă o activare neuronală chiar mai puternică decât câștigul în sine.
Asta confirmă exact ce spun elevii: nu rezultatul contează cel mai mult, ci starea de dinaintea lui. Nu merg pentru bani, merg pentru senzație.
Jocurile sunt proiectate astfel încât să păstreze mereu această incertitudine și așteptare plină de emoție, prin feedback frecvent, dar imprevizibil. Activarea repetată a creierului prin aceste recompense incerte ține comportamentul viu și îl consolidează. Mai mult, reacția dopaminică la stimuli imprevizibili este mai puternică decât cea la recompense previzibile, ceea ce face ca jocurile de noroc să genereze o activare puternică a creierului adolescentului, similară uneori cu cea din dependențele de substanțe. Pentru că partea responsabilă de control este încă în dezvoltare, adolescenții au dificultăți mari să-și oprească impulsurile și să analizeze riscurile pe termen lung. Chiar dacă conștientizează parțial pericolele (și, după cum am văzut, mulți chiar le conștientizează), plăcerea imediată și anticiparea câștigului îi domină, explicând de ce continuă să joace chiar și atunci când pierd frecvent.
În concluzie, ceea ce se întâmplă în creierul adolescentului când joacă este o combinație între o activare intensă a sistemului de recompense și o capacitate limitată de autoreglare. Nu doar câștigul contează, ci foarte mult și așteptarea lui, iar aceasta face experiența jocului extrem de captivantă și dificil de părăsit.
Ce îi ține pe adolescenți în jocurile de noroc
În discuțiile cu elevii, profesorii ar trebui să îi ajute să înțeleagă că jocurile de noroc nu sunt doar o simplă alegere sau întâmplare, ci rezultatul unui complex de factori psihologici care se întăresc unul pe altul.
Literatura științifică arată că dependența de gambling este influențată de procese de învățare, gânduri greșite și emoții, toate care acționează simultan (Moreira et al., 2023).
Un concept important care trebuie abordat este „întărirea intermitentă” – adică recompensele apar la intervale nesigure și imprevizibile. Această incertitudine menține interesul activ și implicarea, iar câștigurile rare, dar existența lor constantă, întăresc foarte bine comportamentul de a juca.
Este același mecanism care face ca un joc video sau o rețea socială să devină greu de închis - nu știi niciodată când vine „recompensa”, așa că rămâi. În contextul păcănelelor sau al pariurilor sportive, efectul este amplificat de miza financiară și de adrenalina pe care elevii o descriu atât de viu.
Am discutat cu elevii despre „loss chasing" - tendința celui care pierde de a continua să joace pentru a-și recupera banii. Pierderile nu îi opresc, ci dimpotrivă îi împing să joace mai mult, iar presupusa „șansă” le hrănește speranța. La adolescenți, acest mecanism este mai puternic, fiindcă ei caută gratificare imediată și au dificultăți în autocontrol.
Cercul vicios pe care îl descriu elevii - iei bani din casă, nu mai mergi la școală, relațiile se alterează - are rădăcini tocmai în această incapacitate de a opri jocul după o pierdere.
Un alt efect greu de depășit de către adolescenți este „aproape câștigul” (near-miss). Chiar dacă pierd, percep intens că au fost aproape de succes și asta îi motivează să continue, pentru că creierul reacționează în mod similar cum ar face-o la un câștig real (Barton et al., 2017; Amazue et al., 2021). Le putem spune elevilor că e ca și cum ai arunca o minge în coș și ai rata la milimetri, moment în care ești călit să încerci iar și iar. Elevii confirmă intuitiv acest mecanism: știu că probabilitatea de câștig este mică, dar senzația că „au fost aproape” îi face să nu se poată opri.
O altă discuție cu elevii ar putea aborda „distorsiunile cognitive” – greșelile din modul în care interpretăm informația. Cele mai importante în gambling sunt:
- iluzia controlului (credința că poți controla jocul prin strategie sau prin anumite ritualuri),
- eroarea jucătorului (convingerea că ce s-a întâmplat înainte influențează rezultatul viitor),
- supraestimarea șanselor de câștig.
Trebuie explicat că aceste greșeli sunt frecvente mai ales la adolescenți, pentru că gândirea lor este predominant intuitivă, mai puțin analitică (Rizzo et al., 2023). Curiozitatea cu care intră prima dată — una dintre cauzele pe care le-au identificat chiar ei — este terenul fertil pe care aceste distorsiuni se instalează rapid.
Un factor psihologic esențial care trebuie abordat în discuțiile cu elevii este speranța. Ea ține în viață jocul, pentru că menține motivația și reduce disconfortul după pierderi. Exemple ușor de recunoscut ar fi: după o pierdere se gândesc „nu a fost momentul potrivit”, „voi câștiga data viitoare”, „sunt aproape de câștig”. Această speranță le filtrează informațiile, astfel încât câștigurile sunt puse prea mult în evidență, iar pierderile sunt minimizate (van Timmeren et al., 2023).
Aceste procese, combinate, creează un sistem psihologic eficient, care ține tinerii prinși în joc, indiferent de consecințe. La adolescenți, dezvoltarea incompletă a controlului impulsurilor și predilecția pentru emoții fac ca aceste mecanisme să acționeze rapid și puternic.
Ce factori îi fac pe adolescenți mai vulnerabili în fața jocurilor de noroc?
Elevii identifică ei înșiși trei cauze principale ale intrării în joc: curiozitatea, nevoia de bani și presiunea din partea grupului.
Aceste trei porți de intrare nu sunt întâmplătoare. Ele corespund exact factorilor de vulnerabilitate pe care literatura de specialitate îi descrie. Curiozitatea reflectă nevoia de explorare și senzații noi, specifică vârstei.
Nevoia de bani semnalează adesea dificultăți în mediul familial sau dorința de independență financiară. Presiunea grupului trimite direct la unul dintre cele mai puternice mecanisme ale adolescenței: apartenența și validarea socială contează uneori mai mult decât orice avertisment.
Cercetările arată că tinerii cu risc de dependență de gambling au adesea anumite trăsături, cum ar fi senzația de detașare față de propriul corp sau mediul înconjurător (disociere somatoformă) și dificultăți în a-și controla impulsurile (Rizzo et al., 2023). Acest lucru îi face să ia decizii riscante fără să realizeze pe deplin consecințele.
Același studiu subliniază importanța modului în care tinerii fac față stresului. Cei care aleg să evadeze sau să se lase copleșiți de emoții negative sunt mai predispuși să înceapă să joace ca modalitate de a scăpa temporar de anxietate. Jocul, deși pare o soluție, devine rapid o sursă suplimentară de suferință.
În schimb, tinerii care folosesc strategii active de rezolvare a problemelor au un scut real împotriva dependenței - ceea ce face ca alternativele pe care chiar elevii le propun (mișcare, sport, activități în natură) să nu fie doar bun simț, ci să fie susținute științific ca mecanisme eficiente de reglare emoțională.
Mai multe aspecte cresc riscul de a dezvolta probleme cu jocurile de noroc (Moreira et al., 2023; Rizzo et al., 2023):
- Genul: băieții sunt mult mai predispuși la astfel de comportamente decât fetele;
- Traumele din copilărie: experiențele negative, cum ar fi abuzul sau neglijarea, pot determina tinerii să se refugieze în jocuri;
- Dependențele multiple: există o legătură între jocurile de noroc și alte forme de dependență, precum consumul excesiv de rețele sociale sau jocuri video online.
De asemenea, alți factori precum vârsta, performanța școlară sau nivelul de educație al părinților influențează riscul. Adolescenții mai mari tind să se implice mai mult, iar cei cu rezultate școlare slabe pot avea atât o frecvență mai mare de joc, cât și consecințe psihologice mai grave. Nivelul scăzut de educație al părinților, în special al tatălui, este un alt factor care mărește riscul.
Este important ca părinții, profesorii și comunitatea să înțeleagă că problema jocurilor de noroc la tineri nu este izolate, ci face parte dintr-un pachet mai larg de riscuri.
Prevenția trebuie să înceapă prin educarea părinților și ajutorul oferit tinerilor să dezvolte abilități sănătoase de a face față stresului și dificultăților. În special cei care au suferit traume în copilărie au nevoie de sprijin timpuriu pentru a preveni formarea unor obiceiuri disfuncționale, ca dependența de jocuri (Rizzo et al., 2023).
Ce se întâmplă cu adevărat după ce începe jocul
Am vorbit cu elevii și despre ce urmează după ce implicarea în jocurile de noroc devine obișnuință. Este esențial să se înțeleagă că acest comportament nu are efecte izolate, ci declanșează un întreg lanț de probleme, afectând emoțiile, relațiile și comportamentul adolescentului.
Elevii descriu cu precizie că la început încearcă din curiozitate, la presiunea grupului sau din nevoia de bani, apoi nu se mai pot opri. Ajung să ia bani din casă sau din alte surse, să nu mai meargă la școală, să mintă.
„Îți ruinează viața” - spus simplu, fără dramă, de un adolescent care a văzut asta întâmplându-se în jurul lui.
Comportamentul celui care a ajuns dependent cuprinde manifestări de furie (uneori până la agresivitate), anxietate, îngrijorare și retragere din viața socială, mergând uneori până la infracțiuni grave. Paradoxal, părinții sunt adesea ultimii care află și, odată ce descoperă problema, se simt neputincioși în fața ei.
La nivel psihologic, primele semne sunt adesea invizibile pentru cei din jur. Adolescenții care joacă pot dezvolta anxietate puternică, mai ales când pierd sau când încearcă să-și recupereze banii pierduți. Stresul devine o prezență constantă, amplificat de teama că vor fi descoperiți sau că trebuie să ascundă jocul. Cu timpul, aceste sentimente erodează stima de sine, iar repetatele eșecuri alimentate de lipsa controlului duc la senzația că nu mai pot face nimic să schimbe situația.
Adolescenții încep să se izoleze, să petreacă mai puțin timp cu familia sau prietenii, iar relațiile se tensionează progresiv. Minciuna și evitarea devin strategii de supraviețuire pentru a ascunde jocul, afectând profund încrederea celor din jur. În unele situații apar conflicte directe și rupturi de relații, mai ales atunci când comportamentul devine compulsiv și banii dispar fără explicații.
Mai mult, jocul de noroc vine adesea împreună cu alte comportamente riscante: consum de alcool sau alte substanțe, impulsivitate crescută, încălcarea regulilor sau asumarea unor riscuri mari, care agravează situația și contribuie la un mod de viață din ce în ce mai nesănătos.
O problemă serioasă este că toate aceste efecte se întăresc reciproc. Un adolescent care pierde bani devine anxios și stresat, ceea ce îl determină să joace din nou ca să „recupereze" - și astfel cercul se închide. Eșecurile repetate cresc stresul și destramă relațiile, iar izolarea socială îl împinge spre noi evadări în jocuri. Fără intervenție externă, acest cerc este extrem de greu de întrerupt.
Vocea adolescenților și răspunsul societății
Dincolo de explicațiile psihologice și științifice, elevii cu care am stat de vorbă au venit și cu răspunsuri practice directe, uneori surprinzătoare prin luciditatea lor. Ei sunt cei mai buni observatori critici ai propriului mediu și au idei clare despre ce ar trebui schimbat.
Ce pot face adolescenții?
Prima soluție pe care o menționează este autoexcluderea - o opțiune personală și legală prin care o persoană își interzice singură accesul în sălile de jocuri. Procedura de revenire este intenționat dificilă, implicând demersuri birocratice, tocmai pentru a funcționa ca un mecanism real de protecție. Este o decizie care necesită curaj și luciditate, dar pe care elevii o văd ca pe un instrument concret și accesibil.
A doua direcție pe care o propun este găsirea unor alternative sănătoase pentru stimularea dopaminei: mișcare, antrenamente intense, plimbări în natură - de fapt, exact ceea ce confirmă și neuroștiința. Activitatea fizică intensă, competiția sportivă, experiențele în natură activează același sistem de recompense din creier, oferind acea senzație de adrenalină și bine pe care adolescenții o caută la păcănele, dar fără costurile devastatoare ale dependenței.
Ce ar trebui să facă societatea?
Eliminarea sălilor de joc din localitate este, în opinia lor, „cea mai bună soluție”. Această poziție reflectă o frustrare reală față de o realitate pe care o trăiesc zilnic: sălile de joc sunt peste tot, sunt vizibile, sunt la îndemână - și interdicția legală pentru minori rămâne, în practică, o formalitate.
Dincolo de această măsură radicală, o reglementare mai strictă și distanțarea obligatorie a acestor locații față de școli și zone rezidențiale ar fi un pas concret.
Ce ar trebui să facă școala?
Școala este, în această ecuație, marea absentă. Elevii o spun fără înconjur: „la școală nu se vorbește despre asta”. Este un gol resimțit acut, cu atât mai mult cu cât ei știu că fenomenul există, îl văd, îl trăiesc uneori chiar în anturajul lor imediat. Propunerea lor depășește simpla oră de dirigenție cu o prezentare despre riscurile jocurilor de noroc. Ei cer ceva mai puternic: ocazii reale de întâlnire cu consecințele.
Un exemplu pe care l-au dat au fost vizitele organizate de diriginte la penitenciarul pentru minori, unde au interacționat direct cu tineri care au comis infracțiuni. Acea experiență a fost, în cuvintele lor, cu totul altceva decât o lecție sau un avertisment din manual. Același principiu poate fi aplicat în prevenția dependenței de jocuri de noroc - întâlniri cu persoane care au cunoscut cele mai grave consecințe, mărturii directe, povești reale.
Și totuși, asta nu e suficient - pentru că problema nu este una de informație, ci una de susținere, de alternative și de mediu. Un tânăr care trece zilnic pe lângă trei săli de jocuri pe drumul spre școală, care nu are cu cine vorbi despre asta acasă sau la școală și care simte presiunea grupului nu are nevoie doar să știe că jocurile de noroc sunt periculoase. Are nevoie de un context care să-l protejeze și de oameni care să-l vadă înainte să fie prea târziu.
