Editorial. Comisii, comitete, grupuri de lucru pentru „echitate”. Un cuvânt care nu mai înseamnă nimic

Nimic nu pare să se mai compare cu voluptatea derivată din apartenența la un comitet, comisie sau grup de lucru în domeniul educației, unde, în general, se participă la dezbateri, oamenii au unde să își spună oful, ca la terapia de grup. Tonul a fost dat de abordarea down-top (implicarea câtor mai multe categorii sociale în dezbaterea liniilor directoare ale proiectului România Educată) în conturarea unui nou proiect de lege a educației naționale - care pare să fie produsul orgoliului personal al președintelui Iohannis, care a subliniat în repetate rânduri nevoia unei legislații actualizate. Dacă dezbaterile în format academic au un set de reguli și se bazează pe o confruntare de idei, dezbaterile mix - politic - societate civilă - experți nu au la bază confruntarea unor puncte de vedere distincte, cât aruncarea vinei într-o curte cât mai spațioasă, confortabilă, convenabilă tuturor părților. Cel mai adesea vei auzi în cadrul unor astfel de grupuri de lucru deplângerea atitudinii clasei politice din ultimii 30 de ani cu privire la educație - prezentă adeseori și în discursurile guvernanților. După exercițiile de revoltă la adresa clasei politice de vină pentru tot ce merge prost în școala românească, grupurile de lucru/comitetele/comisiile trec în faza identificării de soluții; de multe ori, ele sunt atât de generale, încât să satisfacă toate categoriile sociale prezente la masa discuțiilor. Toți ne dorim echitate, toți ne dorim ca fiecare copil să poată merge la școală - vei auzi, probabil, la cvasi majoritatea acestor adunări. Problema este că, observând traseul politicilor educaționale și urmărind filosofia „să fie bine, ca să nu fie rău”, distanța dintre buna intenție și decizie se dilată simțitor. 

Marele păcat al acestui tip de guvernare în politica educațională? Ajungem să aplaudăm banalități îmbrăcate în poleiala revoluționară, cum ar fi aplicând patalamaua „echitabil” faptului că Ministerul a decis să elimine o rubrică dintr-un catalog - cea referitoare la profesiile părinților/datele referitoare la locul de muncă. Cu toții suntem de acord că această colectare de date nu își are rostul (ar avea pentru sociologii cu adevărat dornici să creioneze studii de politică socială și educațională la nivel micro, pentru măsuri eficiente la nivel local), dar este trist, pentru că trebuie să o spunem: cu o rubrică în plus sau în minus, Ministerul tot nu are vreun plan să facă ceea ce ar trebui să facă, în pregătirea anului școlar 2021-2022. Adică să aducă acel copil la școală, pentru că uităm, adeseori, că de aici pornește echitatea pe care comunicatorii par să o viseze și noaptea, scriind discursurile decidenților în educație. 

Rezultatul? Raportul România Educată evită să indice acțiunea chirurgicală de urmat pentru un act educațional calitativ, reușind să facă balet (netalentat) printre chestiunile care ,,ard”, în care nevoia de leadership (măcar la nivel discursiv) este acutizată. Nimic despre limitarea mandatelor rectorilor, despre incompatibilități, despre lupta împotriva plagiatelor, despre cum își vor asuma primarii rolul de actori în lupta împotriva abandonului școlar. Peste prea multele nimicuri sforăitoare, sistemului i se face un nesperat cadou („sprijin financiar istoric”): 3,6 miliarde de euro. Dacă finanțarea am bifat-o grație Uniunii Europene (o veritabilă barcă de salvare, în anul în care Educația a primit, ca procent raportat la PIB, cel mai sărac buget din ultimii 30 de ani), ne rămâne doar să sperăm că acești bani vor fi cheltuiți cu cap și că Ministerul va învăța din greșelile trecutului, în sensul că nu se va mai asocia cu indivizi precum Alexandru Cumpănașu care, în schimbul a 4,8 milioane de lei, a organizat cursuri de integritate și etică academică în parteneriat cu instituția, într-un festival al proastei guvernări pe fonduri europene.

Dincolo de aceste lipsuri, cuvântul „echitate”, forțat în discursurile politicianiste, și-a pierdut orice înțeles, devenind mai degrabă o țintă lacrimogenă pentru a înduioșa publicul, nicidecum expresia unui proiect de țară în domeniul educației. În momentul în care Klaus Iohannis a debarcat mastodontul România Educată în curtea dezinteresatului Guvern condus de Florin Cîțu, acesta a afirmat, pe un ton triumfalist: „Nu avem voie să lăsăm niciun copil în urmă! Trebuie să acționăm acum!”.

Obsedantul deceniu al reformei educaționale se suprapune unui mandat prezidențial mediocru, din care anticipez că vor rămâne doar pozele. La nivel de politică externă, Klaus Iohannis se poate lăuda, desigur, cu pozele în dreptul președintelui SUA la summitul NATO, dar nu și cu ridicarea vizelor pentru românii care vor să călătorească în țara tuturor posibilităților. Analog, se poate lăuda cu pozele în ipostaza de pater familias al reformei educaționale, în mijlocul sutelor de elevi, profesori și părinți, dar și a garniturii prefabricate de „experți”; totuși, nu se poate lăuda cu nicio acțiune reformatoare în domeniul educației. Sufocată de platitudini (comisii, comitete, documente de „politici” rezultate în urma unor grupuri de lucru), reformei lui Klaus Iohannis nu i se poate asocia nicio acțiune spinoasă politic, dar livrată în beneficiul elevilor, studenților, profesorilor. Una dintre cele mai prezente promisiuni ale Președintelui? Asigurarea echității și a șanselor egale la învățare. 

Cum arată România din spatele cuvântului cu E, atât de folosit de politicieni când vine vorba despre educație, reformă și contrareformă? Deși în programul de guvernare, coaliția și-a asumat că programul masă caldă în școli va fi generalizat, el va fi implementat în tot atâtea școli cât înainte de pandemie: 150. Din 2016 și până acum, proiectul nu a trecut de faza de pilotare. Conform raportului realizat de World Vision, Bunăstarea copilului în mediul rural - 2020, până și în comunități din județul Cluj, (un județ dezvoltat din punct de vedere economic, peste jumătate din părinți nu au reușit să asigure alimentele sau le-au asigurat parțial. Același raport ne arată că 11% dintre copiii din mediul rural mănâncă doar de maximum două ori pe zi. 10% au carne la masă doar o singură dată pe săptămână. 3% dintre copii au spus că merg întotdeauna flămânzi la culcare.

Raluca Turcan, vicepremier în guvernul Orban, anunțase din 14 mai 2020 că elevii navetiști nu vor mai avea probleme cu operatorii de transport, care jubilau făcând evaziune fiscală sub oblăduirea autorităților. Pe spatele elevilor navetiști, guvernanții au uitat că primul pas pentru a asigura o educație echitabilă și calitativă este să ne asigurăm că acei copii ajung la școală, astfel încât nici la data redactării acestui articol nu avem bani prevăzuți în rectificarea bugetară care să asigure decontarea transportului gratuit pentru elevi. Prea puțin a contat că elevii au protestat, solicitând ministrului explicații, atâta timp cât singura dezbatere publică omniprezentă pe canalele media pare a fi o exegeză nesfârșită la duelul intern al guvernanților. 

Începem un nou an școlar în care Legea 109/2020 nu este implementată. Legea, rezultatul unui larg acord politic și împinsă de organizațiile reprezentative ale elevilor la acea vreme, pare să fi fost uitată de ministrul Cîmpeanu, care neagă dreptul legitim al elevilor de a primi gratuit un laptop sau o tabletă. Dar nu vorbim doar de un drept al elevilor, deoarece legea se aplică și pentru cadrele didactice, generalizând dreptul la educație digitală pentru toți cei implicați în actul educațional. În forma actuală a legii, orice elev sau profesor care depune o cerere poate beneficia de un astfel de dispozitiv din partea Ministerului Educației, gratuit. În timp ce decidenții au uitat că sunt obligați să asigure implementarea legii, și strategia SMART-Edu privind digitalizarea sistemului educațional s-a făcut pierdută prin direcția din minister România Educată, condusă de nimeni (deocamdată). Printre altele, propunerea de strategie elaborată de reprezentanți ai societății civile, sub coordonarea ex-secretarului de stat Jean Badea, includea măsuri de sprijin pentru a asigura acces la programe de formare pentru deprinderea competențelor digitale de către persoanele dezavantajate din punct de vedere social. 

Avem: 

• o comisie de selectare a proiectelor de școli-pilot;
• o comisie națională pentru desegregare și incluziune educațională;
• un grup de lucru privind echitatea și egalitatea de șanse în învățământul preuniversitar;
• un grup de lucru anti-bullying, la același minister;
• un grup de lucru interinstituțional pentru elaborarea programului „Din grijă pentru copii”, la Guvernul României;
• un Comitet interministerial pentru monitorizarea implementării România Educată, prezidat de prim-ministrul Florin Cîțu;
• grupuri de lucru tematice la Ministerul Educației pentru elaborarea noilor planuri-cadru.

E drept, stăm cam prost la:

• demararea proiectelor școlilor-pilot;
• combaterea excluziunii educaționale prin implicarea autorităților publice locale, ale căror atribuții sunt prezentate chirurgical în Legea 1/2011;
• a ne păsa pe bune de copii, asigurându-le că au cu ce să meargă la școală și ce să mănânce;
• elaborarea planurilor-cadru pentru o nouă generație de liceeni;
• digitalizarea resurselor educaționale, care ar trebui să însemne, în primul rând, lecții disponibile tuturor copiilor în format digital și interactiv.

Avem proceduri și grupuri de lucru, dar ne lipsesc resursele și oamenii care să sfințească locul. Avem discursuri triumfaliste închinate echității, fără un plan pentru a trimite copiii la școală. În fine, ne plângem de declinul demografic, dar nu ajutăm în vreun fel tinerele familii, deoarece Guvernul a tăiat sporul de 1500 de lei pentru trimiterea copiilor la creșă și grădiniță. Avem strategii. Avem experți. Avem filosofie finlandeză. Invizibile precum hainele cele noi ale împăratului, dar bune pentru o paradă de mulțime.