Sunt profesor. Dar eu, Horia Corcheș, sunt și scriitor. Nu mă umflu în pene și nici nu mă consider un scriitor de top. Dar, fără a fi doar o alegere, ci mai ales o nevoie care e dincolo de voința mea, sunt și scriitor. Cum funcționează actul acesta al creației? Nu este doar efort, ci este, chiar dacă e și acesta un truism, și inspirație. Pe care însă adesea trebuie să o pândești, să o cultivi, să o provoci. Iar când apare, dacă nu o poți nota, măcar într-o formă de draft, riști să o pierzi. Ba mai mult, uneori este atât de copleșitoare, încât te subjugă: dacă ești disponibil, te poate ține sub control zile, săptămâni sau luni. În care aproape că nu mai poți face altceva. Problema este că, profesor fiind, mai mult, având și o funcție administrativă, sunt mai mereu în situația lui Tom Waits aflat la volan. Inspirația, pentru a lua formă accesibilă și celorlalți, pentru a deveni creație, are nevoie să-i dedici timpul tău, este egoistă, acaparatoare.
Dar ce să vezi, Horia, și ca profesor ești un fel de creator. Un profesor dedicat, un profesor bun, este un om bântuit de inspirație sau aflat mereu în căutarea ei, încercând să o provoace, să o intuiască, să o pândească și să o pună în formă. O lecție este forma pe care o capătă inspirația profesorului, ora sa cu elevii este creația sa. Și această creație, pentru a fi inspirată, are nevoie de timp dedicat ei, are nevoie de exclusivitate.
Așa este, Monica, sunt de acord! Un profesor este un creator!
Așa credem noi, așa susținem noi, că profesorul adevărat este un inspirațional, dar pentru asta trebuie să fie el înșuși inspirat și să creeze. Ce înseamnă, așadar, să creeze? Înseamnă să aibă timp pentru căutările sale de construcție a unor demersuri didactice prin care să atragă, să provoace la rândul său, să inspire la rândul său, în care să se simtă un mentor autentic.
Imaginați-vă, așadar, sau poate deja știți, că un profesor trebuie să pregătească vreo 4-5-6 lecții pentru fiecare zi. Fiecare dintre ele necesită o construcție inspirațională. Pentru care are nevoie să prindă din zbor acel inefabil specific unei creații. Inspirația. Uneori, pentru o lecție are nevoie de o oră de pregătire. Alteori are nevoie de o zi. Și are nevoie să fie conectat la inspirația sa. Să nu conducă pe autostradă, incapabil să îi spună: bine-ai venit, inspirație! Stai jos să te notez.
Cu alte cuvinte, vrem să spunem noi, are nevoie să nu fie „risipit” sau acaparat de alte sarcini care să-l copleșească și să-l deconecteze de la menirea sa.
În editorialul precedent, scriam despre șirul de nesfârșite sarcini care îl abat pe profesor de la conectarea sa cu sursa inspirațională, de fapt. De la conectarea sa cu dimensiunea creativă a statutului său. Care îl împiedică să se dedice rolului său inspirațional. Care îl fac, de fapt, să fie altceva decât profesor, adică și administrator, și contabil, și secretar, și îngrijitor. Scriind despre risipirea aceasta în sens negativ a profesorului, ne doream să atragem atenția asupra faptului că profesorul a ajuns să fie captiv într-o rețea de atribuții (altele decât cele de bază) care presupun colaborarea cu diverse entități, fiindcă fiecare vor ceva de la școală: un exercițiu, o simulare, o colaborare, niște date, activități în parteneriat, participarea la un concurs, alte activități, implicarea într-o campanie de conștientizare sau de sensibilizare, un atelier ș.a.m.d. Nu ne văicăream. Deloc. Tocmai de aceea am pornit de la reality show-ul al cărui titlu l-am parafrazat – fiindcă persoanele publice care au decis să participe la acesta au făcut-o de bunăvoie, tot așa cum profesorii (majoritatea) au ales domeniul educației conștienți că nu vor avea nici cel mai mare salariu din sistemul bugetar, nici un statut privilegiat, nici respectul majorității.
Au ales (asemeni nouă) să devină profesori fiindcă au simțit că din această poziție pot construi viitor.
Au ales să devină profesori pentru a avea ocazia să modeleze nu doar minte, ci și sufletului copilului sau adolescentului sau tânărului aflat în fața lor.
Au ales să devină profesori pentru a-i fascina pe elevi cu cele mai interesante lecții concepute special pentru ei.
Au ales să devină profesori fiindcă pentru ei aceasta era (și încă este) cea mai frumoasă și provocatoare meserie din lume.
Faptul că vor să se desprindă de lianele birocrației, să evadeze din jungla imprevizibilului și a presiunii, că vor să strige „sunt profesor, scoate-mă de aici” nu este dovada lașității, cum a sugerat cineva. Este strigătul profesorului care vrea să-și recâștige rolul. Care vrea să se întoarcă la acea normalitate în care profesorul nu era funcționar, ci creator de viitor. La acea normalitate în care timpul nu se risipea redactând rapoarte sau completând documente excel, ci se oferea elevilor.
Așa că dacă este cineva care aude strigătul acesta, să răspundă.
Suntem profesori, scoateți-ne din junglă!
