Acesta este un articol în trei părți. Partea a treia este despre potențiale soluții și cum cred adolescenții că putem începe o conversație împreună. Citește prima și a doua parte.
Să vorbim despre sex
Într-un centru de primiri în regim de urgență, la sfârșit de iulie, peste zece fete cu vârste între 14 și 16 ani s-au adunat una lângă cealaltă să urmărească știrile de seară despre Alexandra și Luiza. Era singura lor conexiune cu lumea de afară, căci mai toate ajunseseră aici aduse de poliție, pentru că fugiseră de acasă, majoritatea la câte un iubit cercetat pentru trafic de persoane sau bănuit că asta urmărea. Regula centrului e ca ele să nu aibă telefon sau acces la Internet în cele câteva luni în care trebuie să se liniștească, să primească vizite doar de la membrii familiei, iar echipa centrului să găsească soluții pentru revenirea lor acasă. Telefonul, spune psihologul, le-ar vulnerabiliza, pentru că toate își doresc să ia legătura cu iubiții care și-așa vin pe la poartă și insistă să le cheme să stea de vorbă.
Ca să nu se simtă complet izolate, personalul folosește momentul știrilor de seară pentru a vorbi despre societate și ce se întâmplă în țară, iar țara vorbea despre viol, lipsire de libertate și autorități oarbe.
Psihologul centrului a folosit acest prilej pentru a deschide o conversație despre pericolul în care se aflau la rândul lor. Le-a conceput un chestionar menit să le arate dacă băieții de care sunt îndrăgostite sunt potențiali loverboys, care încearcă de fapt să le traficheze. Toate au negat. Tragedia de la Caracal era comisă de un psihopat extrem de îndepărtat de ele. Băieții pentru care fugiseră de acasă erau altfel, nu le-ar fi făcut niciodată rău. Le făceau cadouri, le făceau să se simtă frumoase și iubite. Unii dintre ei le ceruseră să se prostitueze „pentru că nu mai aveau ce mânca”, nu pentru că urmăreau altceva. Vindeau droguri ca să aibă din ce să trăiască.
„Ele nu sunt speriate de iubiții lor, de pericolul de lângă ele, ci de omul negru, psihopatul care le-a chinuit pe fetele din Caracal. Nu fac legătura cu propria stare de vulnerabilitate”, mi-a spus psihologul care în această perioadă a vorbit zilnic cu fetele despre viața lor sexuală începută precoce. Le-a pus filmulețele Adrianei Radu de la Sexul vs Barza, un canal de educație sexuală pe YouTube. I-a fost evident că nimeni nu vorbise vreodată cu aceste fete despre sex. Aveau întrebări, aveau povești, aveau nevoie să întrebe și să fie ascultate. Pentru psiholog era la fel de evident că un copil cu carențe afective majore își începe viața sexuală și își oferă trupul ca să câștige acceptare și iubire. Că nimeni nu le-a vorbit așa frumos cum le-au vorbit băieții care le-au promis că se vor îmbogăți împreună. Dar pentru poliție, și de foarte multe ori și pentru familiile din care provin, ele sunt „încă niște panarame”.
„Poliția nu face nimic acum, astăzi, pentru zeci de fete. Nu s-a schimbat nimic”, mi-a spus psihologul, care lucrează de 15 ani în acel centru și simte că a venit momentul să iasă din sistem pentru că nu mai rezistă.
Fotografii de Andreea Cristea
Pot să fie 100 de Caracaluri, tot așa le văd. Instituțiile nu funcționează. Violatorul e lăsat liniștit la domiciliu iar copilul e dublu traumatizat, o dată de instituționalizare, că se tăvălește pe aici de dorul iubitului sau al familiei, și pe de altă parte de expertize IML, audieri și așa mai departe. Eu dispar așa cum am și apărut în viața lor. Tot ce pot să fac este să le zăpăcesc încontinuu că familia e baza. Să le întorc spre familii.
Suntem țara celor două Românii, ne spunem deseori, atât ca semnal de alarmă, cât și ca mantra a siguranței. Mie și copiilor mei nu ni se poate întâmpla. Noi nu ne luptăm cu sărăcie extremă, educație precară, stigmă socială, bariere etnice, lipsa transportului public. Cele două Românii se întâlnesc însă pentru multe dintre femeile din România.
Nici fetele fugite de acasă și în risc de a fi traficate, nici Elisa din Valea Seacă, nici Maria de la George Enescu și niciunul dintre cei peste 30 de adolescenți cu care am vorbit nu a participat vreodată la o discuție la școală despre relații, consimțământ, hărțuire. Nimeni nu le-a vorbit despre toate lucrurile care-i frământă. Iar a duce discuția în școală ar putea fi o soluție pentru felul în care ne vorbim pe stradă sau pentru cel în care ne formăm relațiile încă din pre-adolescență.
Documentarista Leslee Udwin a fondat un ONG, Think Equal, și colaborează cu ONU pentru introducerea în școli a unei discipline obligatorii care „să ne educe copiii să se prețuiască și să se respecte. N-ar trebui să fie obligatoriu ca fiecare copil să învețe valoarea oricărei ființe umane?”.
Ne apărăm
Fotografii de Anca Țintea și Irisz Kovacs
Am început interviurile cu adolescenți întrebându-mă cum se raportează la starea asta de teamă și furie pe care le simțeam cu toții în miez de vară. Credeam că le va fi greu să verbalizeze starea de fapt cu care creștem: că fetele trebuie să fie deștepte și să se ferească. Ce nu mă așteptam să se întâmple a fost să dau peste zeci de fete dornice să vorbească și să se asculte. Nu am purtat astfel de discuții niciodată în adolescență cu prietenele sau prietenii mei. Feminismul era subiect de bășcălie, iar în cercurile în care m-am învârtit în familie sau la școală egalitatea sau violența de gen nu au fost vreodată teme. Cei peste 30 de adolescenți pe care i-am ascultat au capacitatea de a vorbi despre ce simt, dar și de a pune propriile experiențe în contexte economice, sociale și politice. Înțeleg ce e greșit, înțeleg cine sunt actorii care trebuie trași la răspundere și sunt frustrați de lipsa unui astfel de discurs la școală.
Același lucru l-a simțit și colega mea, Irina Tacu, care în august a participat la tabăra Girl UP! Camp organizată pe un deal din județul Covasna. (Girl UP! Camp e un proiect diferit de comunitatea Girl Up Romania.) Au fost 15 participante din toată țara care au venit în tabără să învețe despre egalitate de gen, violență sexuală, violență domestică și autoapărare. Una dintre ele a venit chiar din Caracal. Când a aflat de răpirea și uciderea Alexandrei a simțit revoltă, teamă și indignare, iar apoi s-a gândit la soluții: să ceară cursuri de autoapărare în liceu, pentru că fetelor pe care le știe le era oricum teamă să meargă pe stradă și înainte. Poveștile lor s-au împărtășit într-o sală de mese cu scaune mari din lemn, unde fetele s-au așezat în cerc. Unele încă mai aveau sclipici auriu pe piele de noaptea trecută, când au decupat reviste, poze și cuvinte și au făcut colaje pe care au scris „Patriarhatul te rupe de autonomia corporală” sau „The future is female”.
Una a vorbit despre „proful de fizică pedofil”, cum e cunoscut la ea în liceu. Proful cu burtă, care, când vorbește cu ea, îi pune mâna pe cap și o mângâie pe spate. Care când scoate fete la tablă se plimbă prin spatele lor, prin spațiul strâmt dintre tablă și catedră. Pe care se gândește că nu poate să-l raporteze pentru că e directorul adjunct al școlii. De când a fost mică i s-a spus că nu poate să facă lucruri pentru că e fată și de atunci vrea să arate că poate, că poate să fie „the head of the fucking table”.
Fotografii de Irisz Kovacs
Laura, o participantă de 17 ani care face naveta zilnic ca să ajungă din satul unde locuiește în liceul din oraș, a povestit o întâmplare de pe drum. A urcat într-un microbuz și s-a așezat lângă o altă fată, care părea să-i ceară ajutor din priviri pentru că un bărbat cu o sticlă de bere în mână o ținea de vorbă. După ce fata a coborât, Laura a rămas cu el, iar el n-o mai lăsa să coboare și îi spunea că vrea s-o ducă până acasă. Nimeni din microbuz nu s-a băgat, dar ea a reușit să-i dea un SMS tatălui ei. Părintele s-a grăbit până în stație și a bătut în microbuz până s-au deschis ușile.
O altă fată și-a amintit cum, pe la opt-nouă ani, se juca v-ați-ascunselea cu un grup de băieți mai mari și când s-au ascuns după o bancă, un băiat mai mare i-a pus mâna pe fund și a mângâiat-o timp de câteva secunde. Nu numai că n-a uitat, dar nopți la rând i-a revenit episodul în minte, l-a visat și nu i-a dat pace. Ani mai târziu, într-o tabără, un băiat a chemat-o la el în cameră ca să-i dea un hanorac. A trântit-o apoi pe pat, iar ea i-a spus că țipă dacă nu o lasă să plece. A reușit să fugă și așa a scăpat de viol.
Fotografie de Matei Bumbuț, ilustrație de Elena Smîntînă
O altă fată le-a spus celorlalte că abia recent a început să-și amintească de un abuz din copilărie pe care îl îngropase în memorie. Nu putea să-l descrie, pentru că îi revin atacurile de panică. O alta, Andreea, a ridicat mâna și a început să vorbească.
Am trecut prin două abuzuri sexuale, dintre care o să vorbesc doar despre unul.
Cu privirea undeva în dreptul șosetelor înalte colorate în galben și albastru, fata de 17 ani și-a spus povestea. S-a întâmplat în clasa a VII-a, când a mers cu niște prieteni la o petrecere la cineva acasă. Toată lumea i se părea „majoră, fumată și beată”, așa că s-a dus într-o cameră unde să fie singură. Apoi a venit un tip și n-a mai lăsat-o să plece.
Fetele o priveau cu ochii mari.
Andreea le-a povestit cum a lovit-o și scuturat-o dintr-o parte în alta. Le-a arătat cicatricile pe care încă le mai are pe mână, de când a izbit-o într-o oglindă. „Totul a durat cam jumătate de oră”, le-a spus, dar s-a simțit de parcă au fost trei. „Nu eram îmbrăcată în niciun fel”, a întărit și ea, ca mai toate fetele și femeile care mărturisesc un abuz, „aveam blugi, tricou și un hanorac pe mine”. Vocea a început să-i tremure și lacrimile i s-au adunat când a spus grupului că mult timp nu și-a dat seama ce s-a întâmplat și că abia când a murit mama ei a înțeles că era ceva grav.
Cu vocea aproape pierdută, le-a spus că a ajuns să își provoace răni, să mănânce și să vomite, și că atunci când a ajuns la psihiatru a fost legată de pat pentru că medicii nu reușeau să afle de la ea ce pățise. Când agresorul ei s-a transferat la ea în liceu, ea s-a mutat în alt oraș. Și de atunci, de doi ani, nu s-a mai întors. Acum căuta sprijin. Credea că ăsta a fost motivul principal pentru care a aplicat la tabără. Voia să fie printre fete care au trecut prin lucruri asemănătoare.
Pentru toate era prima dată când se deschideau atât de mult în fața altor persoane. Unele fete spuneau că au o relație bună cu mamele lor, dar că nu le spun lucrurile astea pentru că le e rușine sau pentru că „a trecut”. Dar e ceva la un grup de fete dispuse să-și spună poveștile și să le asculte pe celelalte care nu se compară cu nimic din ce au mai întâlnit. „E sentimentul de solidaritate”, spune Andreea, „senzația că ești ascultată, cu adevărat ascultată, și că nu ești singură.”
Fotografie de Anca Țintea, ilustrație de Andreea Cristea
E devreme – sau greu – pentru fete să se gândească la soluții structurale, care să implice poate și munca de educare a băieților. Momentan se gândesc la cum le poate fi mai bine lor și altora ca ele. La cum pot fi împreună una pentru alta, chiar dacă asta înseamnă o îmbrățișare după o poveste personală a naibii de grea. La cum se pot redresa și încuraja singure: să se iubească mai mult, să-și spună mai des că sunt frumoase și să aibă grijă de ele. La cum se pot înarma cu forță, cunoștințe și modele noi. Multe au mame, bunici, vecine în sat care fac totul în casă pentru bărbații lor: gătesc, pun masa, fac curat, sunt casnice, renunță la muncă sau acceptă violența ca pe ceva obișnuit. Când în fața lor în tabără a venit o fată înaltă, atletică, toată un zâmbet, care le-a spus că oricine, fată, băiat, poate să facă orice sport dorește și că de asta s-a apucat ea de kickboxing, ochii le-au strălucit. Și-au pus în mâini mănușile de box, au săltat de pe un picior pe altul și au repetat cu ea mișcările de bază. Soluția pentru ele, deocamdată, e să prindă mai multă putere.
-p1s8.jpg)
-pyMa.jpg)
