„Insula Iubirii”, la psiholog: „E un laborator emoțional acolo”

Într-o joi seară, în ultima zi de iulie, 25 de tineri stau în jurul unei mese lungi la un restaurant de pe Calea Victoriei. Nu se cunosc între ei. Au în comun un grup de WhatsApp, „Flacăra Ispitei”, dedicat emisiunii „Insula Iubirii” și au ieșit la restaurant să vadă împreună un nou episod. 

În aceeași zi se lansează și petiția care cere oprirea difuzării emisiunii în baruri și terase. Într-o lună a adunat 74 de semnături. „Iubirea nu e spectacol. Iubirea este sacră”, scriu cei care au lansat petiția.

Leopard print, zebră, jaguar. Pentru seara asta, mai mulți clienți ai restaurantului au ales să poarte animal print, inspirați fiind de la una dintre ispitele masculine care își spune „George Jaguarul”.

„Insula Iubirii” e peste tot. Formatul se viralizează ușor pe toate rețelele de socializare, videoclipurile fac sute de mii de vizualizări, iar concurenții și ispitele ajung să aibă, peste noapte, zeci de mii de urmăritori.

În formatul propus de Antena 1, cinci cupluri merg în Thailanda și, timp de 21 de zile își testează iubirea. În case separate, concurenții formează conexiuni, petrec și ies la întâlniri cu ispite feminine și masculine. În tot acest timp, la bonfire-uri, moderatorul Radu Vâlcan le arată filmulețe cu partenerii lor din cealaltă casă: cum ajung să se apropie de o ispită, cum vorbesc despre relațiile lor, sau chiar cum întrec limite și „cad în ispită”, acesta fiind și momentul în care se aprinde flacăra ispitei pe cealaltă insulă.

Totul pentru ca, în final, după 21 de zile în care nu au contact cu partenerul lor, să decidă împreună, la un ultim bonfire, dacă pleacă împreună, separați sau împreună cu o ispită.

A început în Marea Britanie în 2005 sub numele de Celebrity Love, concurenții fiind persoane cunoscute. În 2015, Love Island a fost relansat, de această dată cu participanți din rândul publicului, potrivit people.com.

La noi, „Insula Iubirii” a apărut în 2015. În sezonul trecut, peste 8,5 de milioane de români au urmărit cel puţin un minut din emisiune, iar finala a fost vizionată de peste un milion de români simultan.

Cuplurile, analizate pe TikTok

În sezonul trecut de „Insula Iubirii”, Andreea Goliță, psihoterapeut de cuplu și familie, a analizat dinamicile dintre cupluri și le-a prezentat pe TikTok.

„Cristina și Andrei de la Insula Iubirii, hai să vedem ce se întâmplă în dinamica de cuplu dintre ei. În cuplul prezent, împreună cu Cristina, el ajunge la emisiune spunând că vrea să testeze, să vadă ce se întâmplă, de fapt, că nu se simte suficient de iubit de către partenera lui de viață, că lucrurile nu sunt tocmai ok pentru el”, observă psihologa într-unul dintre TikTok-uri care a depășit 30.000 de vizualizări. 

@psihoterapeut.and De multe ori, în spatele replicii „Așa sunt eu” se poate ascunde o realitate mai profundă, aceea a unei suferințe cauzate de un sentiment de insecuritate oferit de partener. Când un partener utilizează această expresie, poate fi un mecanism de apărare pentru a masca frica de a fi vulnerabil sau de a se deschide complet în fața celuilalt. Insecuritățile nerezolvate se pot manifesta prin comportamente defensive, critici constante sau retragere emoțională. În cazul Cristinei și al lui Andrei, aceste aspecte au fost evidente în interacțiunile lor, unde lipsa de comunicare autentică a dus la tensiuni și neînțelegeri. Pentru a depăși astfel de provocări, este esențial ca ambii parteneri să lucreze împreună la consolidarea încrederii reciproce și să își exprime nevoile și temerile într-un mod deschis și onest. Doar astfel se poate construi o relație sănătoasă, bazată pe respect și înțelegere mutuală. #insulaiubirii #CristinasiAndrei #Cuplu #TerapieCuplu #TerapeutCupluri ♬ original sound - Psihoterapeut Andreea Goliță

„Andrei nu poate fi iubit niciodată suficient de mult, pentru el (...) niciodată nu e destul, e un narcisist de primă clasă”, reacționează o persoană în comentarii și primește 15 aprecieri.

Psihologa crede, însă, că ar trebui să ne ferim de diagnostice și judecăți prea dure, de asta insistă să vedem „Insula Iubirii” ca pe o oportunitate de a ne uita în interiorul nostru, ca pe un exercițiu de empatie.

Andreea Goliță, cu o supraspecializare acreditată internațional la Institutul „Dr. Sue Johnson” din Canada, în terapia centrată pe emoții, are o experiență de peste 15 ani în practica privată din București, unde lucrează în propriul cabinet cu cupluri, familii și clienți individuali. E și mamă a două fete, de aceea spune că simte nevoia să susțină și să normalizeze situațiile provocatoare din cadrul familiei și din societate, în general.  

Andreea a explicat pentru Școala9 ce mecanisme psihologice activează emisiunea atât pentru concurenți, cât și pentru telespectatori, ce tip de narațiuni despre iubire ajunge să normalizeze un astfel de format și care este rolul părinților în relația adolescenților cu aceste tipuri de emisiuni.

„Multe comentarii veneau din dorința de a clarifica, de a da sens”

Școala9: Ce te-a făcut să vii pe TikTok să le explici oamenilor ce se află în spatele emisiunii?

Andreea Goliță: Eu nu știam de această emisiune. Și mi-a trimis o prietenă câteva filmulețe și am zis, wow! Drama umană, dusă la extrem, într-adevăr, și cu puțin voyeurism (când oamenii observă activități private cu scopul de a obține plăcere, n.r.). E fix esența noastră umană: durere, tristețe, nevalidare, sentimentul că nu suntem acolo unde ar trebui să fim. Cu sprijin, am avut și eu curaj să apar în prim-plan.

- Cam ce reacții au venit? Ce voiau oamenii de pe TikTok să știe de la un psiholog despre „Insula Iubirii”?

- Din TikTok n-au venit foarte multe reacții, mai degrabă oamenii veneau să contracareze. Eu veneam cu această viziune umană în care voiam să prezint dincolo de etichete, dincolo de patologizări. Am vrut chiar să spun că terapia accentuată pe emoții fix asta nu face, nu ne gândim că-i depresie, că-i narcisist, că nu-i narcisist, ci mai degrabă să ne dăm seama că am ajuns să ne manifestăm în felul ăsta pentru că protejăm ceva care ar durea și mai tare.

Am avut multe critici legate de asta. Cum pot eu să zic că îl doare și pe el? Să-l doară, că merită! Oamenii țineau partea persoanei care părea că suferea cel mai mult. Multe comentarii veneau din dorința de a clarifica, de a da sens. De ce e așa? Nevoia noastră umană de a avea rezolvarea la ecuație.

- Dar cât de precise sunt diagnosticele puse, chiar și de psihologi, doar prin vizualizarea unor filmulețe?

- În primul rând, noi știm din Codul Deontologic al psihologului, că în momentul în care vrei să pui un diagnostic, ca psiholog clinician, faci niște teste validate științific, care măsoară anumiți parametri, trebuie să cunoști foarte multe detalii. Și tu ai tristeți în viața ta, nu înseamnă că ești depresiv, ci este o situație care provoacă tristețe în realitatea pe care tu o trăiești în momentul ăla. Nu este o patologie. 

Deci simplele imagini de la emisiune nu vor fi niciodată suficiente. E clar nevoie de teste ca să vorbim de ceva științific, palpabil. Dar putem să creăm o ipoteză de tipul - există suspiciunea să fie X.

Plus că sunt și foarte multe proiecții personale. Când ne uităm la emisiune, vrem să vedem cum iubesc alții, vrem să înțelegem de ce ne doare pe noi ce trăiesc alții.

„Nu e neapărat un cadru OK în care să testezi iubirea, te ține în survival mode”

- Crezi că vine și din nevoia asta a noastră de a spune că noi nu am face niciodată ce fac concurenții în emisiune?

- În realitate, noi nu știm cum să facem față fricii, nesiguranței și vulnerabilității, că asta e problema principală și în terapie. Și atunci trăiesc propria mea frică, nesiguranță, vulnerabilitate din ce trăiesc ceilalți. Și mă simt cumva norocos că sunt pe margine, dar și eu am trecut pe acolo, da? Și eu am fost nesigur în relație, și eu am avut frici, chiar dacă nu în văzul tuturor.

Fuga ajunge să devină mai ușoară decât confruntarea. Și faptul că un concurent nu are acces la clarificarea asta psihologică de la partener, poate să-i accentueze reacțiile, ăsta e într-un fel gaslight-ul emisiunii în sine.

În lipsa comunicării, a clarificării, a înțelege de ce ai făcut asta, ce se întâmplă cu tine, mă simt și îndreptățit să reacționez așa, pentru că uite tu ce ai făcut. Și asta ni se întâmplă tuturor acasă. Cert este că nu trăim la intensitatea unui reality show, dar suntem și noi acolo în emoțiile astea.

E un test de supraviețuire al iubirii. Nu e neapărat un cadru ok în care să testezi iubirea, te ține în survival mode. Când suntem în survival mode nu vrem altceva decât să supraviețuim. Eu mă apăr de tine, tu te aperi de mine. Oare asta e iubirea? Ca noi să ne apărăm sufletul și inima unul de celălalt?

Și se vede după reacții, în care noi poate nu ne regăsim sau ne spunem „eu n-aș face asta niciodată”. Pentru că n-ai fost acolo în criza aia, n-ai fost acolo într-un moment de maximă insecuritate. E ca și cum s-a întâlnit cu tigrul în pădure. Noi de aia nu reacționăm așa, că nu suntem la intensitatea aia.

- Și ce alte lucruri ne mai țin acolo, cu ochii la ecran, să nu cumva să pierdem vreo secvență?

- Ne place să vedem cum se termină o dramă. Situațiile astea dificile, fricile, nesiguranțele fac parte din viața noastră, ne hăhăim la ele și atunci mintea le acceptă și le normalizează pe ale noastre.

Noi ne ducem la un film pentru că vrem să vedem zbuciumul interior al personajului și mai ales că vrem să vedem cum reușește el să iasă din chestia asta. Cum se termină trădarea, gelozia, vulnerabilitatea?

E un laborator emoțional acolo, în care tu, ca telespectator, nu îți asumi niciun risc. În care, fără să ne dăm seama, noi realmente ne studiem propriile frici, propriile dorințe, propriile vulnerabilități. E ca și cum citim un studiu.

- Pentru concurenți, ce mecanisme psihologice activează cadrul ăsta al emisiunii?

- E chiar ca un laborator. Și stau pe o insulă acolo și mai punem câte o picătură. Oare dacă mai punem din substanța asta, ce mai iese?

Ei au sentimentul că sunt în control, că pot să-și controleze anumite acțiuni. Deci au teama aia că s-ar putea prinde cineva, și asta activează o tensiune interioară. Au emoțiile alea nefiltrate, crude.

- Dar e în regulă să fim văzuți în emoțiile alea crude? Nu e un pericol mult prea mare acolo pentru psihicul concurenților?

- Ei ajung să le manifeste mai brut, mai nefiltrat pentru că este și un show în care li se dă permisiunea să fie așa. Ei au acceptat. Sunt într-un cadru unde li se dă voie și chiar sunt încurajați să simtă, pentru că totul este la vedere.

- Aș vrea să ne uităm puțin și la efectele pe care le pot avea asupra telespectatorilor și aici m-aș gândi în principal la tineri. Care crezi că sunt narațiunile principale despre iubire și relații pe care le normalizează un format de genul ăsta?

- Cred că ce ar putea să iasă în evidență e că nu-i doar chimie și atracție într-o relație. La sfârșit îți dai seama că nu-i doar despre asta.

E despre faptul că învățăm cum să facem față la lucrurile astea atât de provocatoare care până la urmă sunt și în viața noastră de zi cu zi. Ce poate să declanșeze în iubire dacă nu comunicăm, dacă lipsește o componentă din comunicare, dacă înțelegem lucrurile greșit, ce se întâmplă atunci când gelozia ia amploare foarte mare și înlocuiește încrederea dintre noi doi și mai ales ce se întâmplă atunci când aleg să fug decât să repar.  

„În realitate, noi nu trăim lucrurile în felul ăsta”

- Ca efecte, voyeurismul emoțional duce, într-adevăr, la înțelegerea greșită a intimității și a relațiilor?

- Da, pentru că într-un show de genul ăsta, când e totul la vedere, tu vezi doar o fațetă. Totul este dramatizat, totul este la o intensitate foarte mare și, în realitate, noi nu trăim lucrurile în felul ăsta. Totul este montat.

Uitându-mă la această dramatizare a relațiilor dusă la extrem în acest reality show, poate chiar pot să mă depresurizez și să trăiesc mai ușor cu intensitatea mea emoțională.

Despre normalizare pot să zic că înșelatul nu este niciodată normalizat, pentru că el vine cu durere. Ce poate să normalizeze este că se poate repara.

- Poate să influențeze și mai tare percepția publicului faptul că vedem doar bucăți din ce li se întâmplă, nu vedem tot tabloul?

- Da, pentru că vedem doar o anumită fațetă și noi avem tendința să judecăm ceea ce vedem. Nu stăm să analizăm oare ce o fi cu omul ăla. Clar amplifică faptul că ei montează în felul în care montează, cumva e și o manipulare a psihicului nostru din spatele ecranului să-i vedem într-un fel anume. Noi vedem doar ce vor ei să ne arate și ne manipulează și nouă experiența.

- Cum crezi că am putea să trasăm linia asta dintre divertisment și etică?

- E dificil. Mi-am dat seama la cât de expuse am fost noi, fetele din generația mea, care acum facem 40 de ani, la celebrele telenovele. Am trăit cu o imagine idealistă despre iubire. Copiii sau adolescenții nu au cum să aibă gândirea critică în care să zică stai, eu nu sunt de acord cu asta.

Televiziunile vor să facă show, dar și noi, ca părinți, suntem responsabili să vedem cât putem să ne uităm, până unde este limita noastră personală, conform valorilor noastre și ce vrem să experimentăm.

Aș încuraja să nu se judece foarte mult, e o foarte bună scenă de antrenament al empatiei. Aș înlocui «uite ce proastă, uite ce dobitoc, uite ce fraier» cu «Doamne, cât de greu trebuie să fie pentru el să trăiască în momentul ăsta acum, acolo».

Aș încuraja părinții care se uită cu adolescenții lor să o vadă ca pe o oportunitate de a le cunoaște mai mult lumea interioară. «Pentru tine cum a fost? Cum ți s-a părut X? Cum ți s-a părut Y? Tu cum ai face?» Și în cupluri sau între prieteni. E o oportunitate foarte bună de a explora vulnerabilitatea asta emoțională. Poate să ducă la niște discuții foarte valoroase și foarte constructive. 

Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa scoala9@fundatia9.ro.