Jocurile de noroc în literatura română. Ce facem cu viciul în sala de clasă?

Sunteți liberi să vă luați câteva secunde de reflecție, pentru că urmează să citiți un articol despre modul în care jocurile de noroc sunt reflectate în literatura română. 

Există ceva aproape hipnotic în scârțâitul manetei pe care o tragi într-o sală de jocuri, în sunetul jetoanelor care se ciocnesc, în fâșâitul cărților care se amestecă. Clac-clac-clac: un ritm care pare să promită că de data asta lucrurile vor sta altfel, că soarta se poate întoarce, că un singur gest poate schimba totul. Scriitorul nu aprobă viciul (ar fi… bizar să o facă), dar, în fața jocului, se dezvăluie omul în toată complexitatea lui: lăcomia, speranța, disperarea. Iar în literatura română, această fascinație are o istorie mai lungă și mai bogată decât s-ar crede la prima vedere.

Istoricul Alexandru Ofrim realizează o scurtă istorie a jocului de cărți, reflectată în istorie și în literatură. Cărțile de joc au ajuns în saloanele boierești românești prin ofițerii ruși ai ocupației din 1806–1812, iar de acolo au intrat firesc în literatură. Montesquieu observa ironic că „a fi cartofor e o situaţie”, Freud vedea în jucătorul compulsiv un caz clinic, iar boierimea română juca nu neapărat ca să câștige, ci, cum notează Ofrim, ca să etaleze un consum ostentatoriu; nu jucau numai ca să câștige, ci mai ales ca să demonstreze că pot pierde.

Cel mai practicat joc era stosul, de origine rusească. Versul lui Eminescu îl fixează în conștiința culturală: „Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos; / Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?", un reproș amar adresat unei generații care riscase totul la masa de joc.

Dar ce fac scriitorii cu acest material? 

Ei bine, ceva mai complex decât condamnarea morală.

Există o tentație să lăsăm subiectul jocurilor de noroc pe seama consilierilor școlari sau a ONG-urilor de profil. Profesorul de română are ceva ce nicio campanie nu poate cumpăra: timp petrecut cu același adolescent, săptămână după săptămână, în jurul unor texte care vorbesc despre cum funcționează oamenii. 

Ca profesor de limba și literatura română, predau capacitatea de a vedea un mecanism psihologic atunci când îl întâlnești, fie în literatură, fie în propria viață. Dacă tot vorbim despre studii, ele arată că factorii protectori cei mai eficienți sunt legăturile puternice cu adulți de referință și capacitatea de a gândi critic consecințele unui comportament. Profa sau proful, când face bine ce face, e exact asta: un adult de referință care antrenează gândirea critică. 

„Întunecare” la Cezar Petrescu

Romanul Întunecare se deschide pe terasa Cazinoului din Constanța, în pragul Primului Război Mondial. Cazinou proaspăt redeschis publicului, de fapt. 

Colonelul Pavel Vardaru are 48 de ore de concediu înainte să se întoarcă pe front, în Dobrogea. Și Petrescu face ceva remarcabil: nu descrie jocul de cărți în sine, ci spectacolul uman din jurul lui.

„Un amiral cu somptuoasă barbă albă, trecu între două femei din cale afară de înalte, cu un ogar rusesc prins în lanț; militari în tunici strânse, o negresă întovărășită de un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche; mulți ofițeri de marină și tineri cu obrazul ras și pudrat cu îngrijire; pantaloni albi și pantofi de olandă cu talpa elastică, pălării de paie și decolteuri desvelind sâni de toate dimensiunile, umeri fardați și coliere de perle, figuri cunoscute de pe Calea Victoriei, și necunoscute, din cine știe ce fund de provincie, mari proprietari și oameni politici, jucători de cărți și bolnavi trimiși să respire aer marin, actori și băețandri chinuindu-se să pară obosiți și blazați; lume amestecată, alungată de pe plajele și din stațiile balneare cosmopolite, inaccesibile acum, peste hotare, unde bântuie războiul."

E o listă de prezență ca o frescă. Fiecare personaj menționat e un tip social: amiralul impozant, negresa exotică, jucătorii de cărți alături de bolnavi la aer marin, băiețandrii care vor să pară blazați. Și toate, spune Petrescu, sunt „alungate de pe plajele cosmopolite, inaccesibile acum, pentru că acolo bântuie războiul.” Cazinoul e ce a mai rămas dintr-o lume pe cale să dispară.

Totuși, personajul cel mai fascinant legat de joc din acest roman e Dumitrașcu Racliș: un jucător ruinat care și-a tocat averea în toate cazinourile Europei. Privite de aproape, hainele lui impecabile arată „marginile uzate, se simțea mirosul de benzină”, iar biografia lui e o sumă de catastrofe: a ruinat-o pe soră, i-a jucat nevestei bolnave zestrea la Monte Carlo, pe fiică a lăsat-o în pension la călugărițe și o anunța periodic printr-o „grăbită semnătură cu creionul, sub priveliștea unui Cazinou” de pe o carte poștală.

La Iași, în plin război, descoperă totuși un univers care-l face fericit: partidele cu ofițerii ruși.

„Cele mai infernale partide de cărți, cum n-a mai pomenit în toate casele de joc și cluburile din apusul Europei... colonei și generali beți îmbrățișându-se cu locotenenți și sublocotenenți, svârlind bacșișuri fabuloase ordonanțelor și apoi luându-i în palme pentru ca pe urmă să-i sărute și să le plângă pe umeri: o adevărată adunare de alienați, veșnic primenită de alți ofițeri în ducere și întoarcere, și totuși veșnic aceiași; oameni stranii din altă planetă, cu logică și sentimente care scapă înțelegerii curente, cuprinși de-o exasperată sete, după doi ani jumătate de război, să-și ucidă orice tresărire a amintirii despre altă viață, de altădată."

Jocul apare aici ca anestezic spiritual, ca modalitate de a suporta ce nu poate fi suportat (ca orice joc de noroc, de fapt). 

Romanul duce metafora jocului și mai departe, într-un monolog care face din jucătorul stoic o metaforă a morții:

„Noi o să spunem: «Anatol Petrovici? Îmi amintesc, strașnic bea. Frumos jucător de cărți. Nici un mușchi nu i se mișca pe figură, când pierdea tot, și bani, și tabachere, și ceas. Minunat om, bietul Anatol Petrovici!...» Pe urmă o să-i pomenim numele tot mai rar. Vin alții. Anatol Petrovici e îngropat undeva, la Riga ori în Galița, ori în Caucaz. Toți l-au uitat... Anatol Petrovici? Un nume. Sunt 170 milioane de nume în Rusia..."

Jucătorul care pierde tot fără să clipească moare pe front și e uitat la fel de ușor. Petrescu face din masa de cărți o metaforă a vieții întregi și din stoicism, nu o virtute, ci o formă de dispariție prematură.

La clasă

Exercițiul 1 

Citiți cu voce tare lista de personaje de pe terasa Cazinoului. Opriți-vă la fiecare tip menționat. Alegeți un personaj din listă și scrieți un paragraf scurt despre viața lui în acea seară:

• Cine e această persoană?

• De ce e la Cazino în ajunul războiului?

• Ce a jucat, cât a pierdut sau câștigat, ce simte?

Exercițiul 2 

Citiți monologul despre Anatol Petrovici („Frumos jucător de cărți. Nici un mușchi nu i se mișca pe figură, când pierdea tot, și bani, și tabachere, și ceas…”).

• Ce înseamnă că cineva e „frumos jucător de cărți”?

• E asta o calitate sau o tragedie?

• Există situații în care să nu arăți ce simți e o formă de curaj? Există situații în care e o formă de autodistrugere?

Craii lui Mateiu Caragiale

Mateiu Caragiale, în Craii de Curtea Veche, creează un personaj aparte în peisajul literaturii române: Gore Pirgu, „o lichea fără seamăn și fără pereche”. Portretul e devastator:

„De mic stricat până la măduvă, giolar, rișcar, slujnicar, înhăitat cu toți codoșii și măsluitorii, fusese Veniaminul cafenelei «Cazes» și Cherubinul caselor de întâlnire… Cu jocul de cărți ce-i slujea de meserie și cu boalele lumești ce-l istoviseră înainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari știa să vorbească, întocmindu-i tot temeiul hazului cu care le încânta celor ce-i prețuiau dobitocia.”

Ce face Caragiale remarcabil e că nu condamnă explicit, căci Pirgu e dezgustător, dar funcțional în lumea lui. Chiar și Pașadia (omul cel mai rafinat din roman) îl alegea drept tovarăș, îl disprețuia și îl umilea la orice ocazie, dar tot cu el petrecea. Poate pentru că la Pirgu nu există fațadă, ci o limpezime perversă, dar reală, într-o lume în care toată lumea ascunde câte ceva.

Cealaltă față a aceleiași enigme e Pantazi - omul bogat, rafinat, care nu e jucător, dar revine obsesiv la un loc de joc dubios. Naratorul nu înțelege de ce:

„De joc nici nu mai încăpea vorba; nu era jucător și să fi fost chiar, ce ar fi însemnat acel joc păduchios pentru uriașele sale mijloace? Femeile? - dar în nouă luni... nu-i cunoscusem nici o legătură, vre-un capriciu cât de trecător... A rămas pentru mine necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat în împrejurarea aceasta ca să-și atingă țelul."

„Momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat” este o formulă care depășește analiza psihologică. Masa de joc nu mai e loc de distracție sau de viciu; e locul unde destinele se hotărăsc, unde fatalitatea se îmbracă în formele cele mai banale.

La clasă

Exercițiul 1 

În text apare un paradox: Pașadia, omul cel mai rafinat din roman, îl alege ca tovarăș pe Pirgu, pe care îl disprețuiește și îl umilește la orice ocazie.

Lucrați în perechi:

• Un elev apără alegerea lui Pașadia (are motive bune).

• Celălalt o atacă.

Prezentați argumentele. Discutați: există oameni în viața voastră pe care nu îi respectați, dar cu care petreceți? De ce?

Exercițiul 2 

Naratorul spune că a rămas pentru el „necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat” atunci când Pantazi revine obsesiv la locul de joc.

Credeau oamenii din epocă că destinul se hotărăște la masa de joc? Există și azi acești oameni? Ce spune asta despre psihologia jocului?

Enigmele lui Călinescu

Enigma Otiliei aduce, probabil, cel mai popular joc de cărți din toată literatura română. Nu e o dramă a pierderii, nu e un portret al viciului, nu e o metaforă a fatalității. E o scenă de o banalitate perfectă… Și tocmai de aceea extraordinară.

Felix, tânărul venit din provincie, e martor la o seară de cărți în casa lui moș Costache. În jurul mesei: Costache și Aglae, avizi după câștig, Pascalopol, blazat și dezinteresat, Aurica, anostă, uneori absentă. Felix observă și înțelege:

„Pe la orele zece, Pascalopol, Aglae, Aurica şi Costache începură să joace cărţi. Jucau pe bani, şi Aglae se împrumutase din nou, prin trucul ei, de la Pascalopol, totuşi Felix avu impresiunea că cel puţin acesta din urmă nu şedea acolo din patima jocului. Pascalopol era un om inteligent, prea stăpân pe sine ca să se lase, din viţiu, ciugulit de toţi. Era evident că el venea acolo pentru cineva, desigur pentru Otilia, şi că jocul de cărţi era numai un pretext. Felix avea acest sentiment, care nu şi-l explica bine, că legăturile lui de rudenie, oricât de îndepărtate, cu Otilia, şi de veche intimitate îi dădeau dreptul să cenzureze purtările ei. Pascalopol nu-i era antipatic, dar văditele lui atenţii pentru Otilia i se păreau scandaloase. De la început ghicise în Otilia o prietenă de vârsta lui, un factor feminin care-i lipsise. Că o fată de optsprezece ani arăta atâta interes pentru un om în vârstă, asta i se părea ciudat. Mai curios era că ceilalţi nu erau scandalizaţi. Dacă moş Costache părea de-a dreptul încântat şi specula cu umilinţă această situaţie, Aglae şi Aurica nutreau în priviri invidia."

Jocul apare, așadar, ca pretext, ca bilet de intrare în casă. Pascalopol nu vine pentru cărți, ci vine pentru Otilia; cărțile sunt alibiul social care justifică prezența repetată. Aglae se împrumuta „prin trucul ei” de la Pascalopol, o mică umilință pe care o accepta de bunăvoie, pentru că masa de joc îi oferea o scenă. 

Călinescu scrie o imagine memorabilă: „jucătorii erau ascunși, ca zeii, în norii de fum.” Felix auzea „rând pe rând, fragmente din frazele fiecăruia, distingându-le după timbru.” E o scenă de o subtilitate extraordinară: jocul e fundalul, conversația reală se poartă în semiîntuneric.

Și totuși există un moment în care totul se strică. Moș Costache, de față cu Otilia, joacă „mizând cinstit, pe față, și continuă jocul și după ce pierdu.” Omul zgârcit și calculat pierde - și e fericit. Fericirea că are copiii lângă el e mai mare decât orice calcul financiar. 

„Satisfacţia lui învăluia şi pe Felix, căruia îi întinse, dintr-o dată, un fişic cu bani.

— Am uitat să ţi-i dau, explică el, e dreptul dumitale.”

Câteva pagini în care jocul de cărți devine cea mai umană dintre scenele din roman, dar acesta este o discuție pentru altădată.

La clasă

Exercițiul 1 

Citiți scena jocului de cărți din roman. Faceți o diagramă simplă: în centru, masa de cărți. În jurul ei, scrieți lângă fiecare personaj de ce e acolo cu adevărat.

Discutați: există situații în viața voastră în care sunteți undeva „de formă”, dar urmăriți altceva?

Exercițiul 2 

Călinescu scrie: „Jucătorii erau ascunși, ca zeii, în norii de fum.”

• De ce zei? Ce au în comun jucătorii de cărți cu zeii?

• Găsiți alte metafore posibile pentru aceeași scenă și explicați de ce le-ați ales.

Exercițiul 3

Moș Costache pierde la cărți, dar e fericit.

• Ce e mai important pentru el în acel moment decât banii?

• Există momente în viața voastră când pierdeți ceva (un joc, un pariu, o discuție), dar nu vă pasă, pentru că ați câștigat altceva? Scrieți un paragraf scurt despre un astfel de moment.

Pierderile lui Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război aduce o perspectivă cu totul originală în ceea ce privește jocul de noroc. Ștefan Gheorghidiu (gelos, incapabil să se concentreze la conversațiile din jur) descoperă că jocul îi oferă exact ce are nevoie: un pretext de a rămâne acolo, un scut prin care să o observe pe soția ei fără să pară că o observă.

„Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărți. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă și spre cerdacul în care se dansa acum, s-au așezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la brațele purtătoare de scrumiere și pahare, până la fise și cărți noi, așa cum se obișnuiește în provincie, unde jocul de cărți e practicat savant, cu toate dichisurile lui.”

În provincie, jocul „practicat savant, cu toate dichisurile lui” este un detaliu care spune mult și care îl face ritual… În toată regula. Mesele verzi, fișele, cărțile noi, scrumierele la îndemână compun o lume cu regulile ei, în care naratorul intră ca să scape de o altă lume - cea din mintea proprie.

Și pierde „suma cu care poate aș fi putut cumpăra un automobil”:

„Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coșul pieptului devastat de șerpi vii ascunși sub cămașă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greșit, nu observam câte cărți au luat ceilalți, relansam fără să bag de seamă că așteaptă alții cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd și că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare."

Naratorul pierde o avere, dar Petrescu nu scrie o dramă a pierderii financiare, ci a atenției captive. Banii sunt irelevanți, iar important e că el nu poate lua ochii de pe fereastră. Jocul de cărți devine termometrul geloziei.

Iar la finalul petrecerii, scena de dimineață e una din cele mai precise din literatura română în ceea ce privește viciul:

„Petrecerea s-a sfârșit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. Mai rămăseseră câțiva dintre jucătorii de cărți, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi și cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanță de tragic vulgar. Izbeau cărțile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor și în cerdac... așteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înrosite din nou, soțiile celor care încă mai jucau…”

Jocul care începuse ca distracție s-a transformat în ceva epuizant, un automatism inutil pe care nimeni nu mai știe cum să-l oprească. A opri ar însemna să admită că au pierdut, iar asta e mai greu de suportat decât să mai piardă o dată.

La clasă

Exercițiul 1 

Citiți pasajul cu naratorul care pierde bani uitându-se pe fereastră.

• De ce joacă personajul?

• Ce câștigă din asta, dacă nu câștigă bani?

Discutați ideea de alibi moral: uneori facem un lucru ca să avem un motiv plauzibil să fim undeva sau să nu facem altceva. Identificați situații din viața voastră în care ați folosit o activitate ca alibi (exemplu: Am stat la birou, dar de fapt mă uitam pe telefon. Am deschis cartea, dar de fapt ascultam conversația altora.)

Exercițiul 2 

Pierderea banilor la cărți e un termometru al geloziei naratorului.

Scrieți o scenă scurtă (10 minute) în care un personaj face ceva dar gândul lui e complet în altă parte. Regulă: să nu spuneți niciodată direct ce simte personajul. Totul să reiasă din acțiuni.

Exercițiul 3 

Citiți fragmentul cu jucătorii din zori.

• Ce e „tragic vulgar” în această scenă?

• De ce nu se opresc, deși pierd tot mai mult?

Discutați conceptul de sunk cost fallacy: nu pot pleca pentru că am investit deja atât. Găsiți exemple din viața reală: un film prost pe care îl termini oricum, o relație din care nu ieși pentru că ai investit energie, o decizie pe care nu o schimbi pentru că ai cheltuit deja bani pe obiect etc.

Exercițiu de sinteză pentru clasă (proiect individual sau în perechi)

Scrieți o scenă (30-50 de rânduri) în care personajele joacă cărți, dar jocul în sine nu e important, ci fundalul. Ceea ce contează e ce se întâmplă în jur, ce se spune (sau nu se spune), ce vrea fiecare personaj de la ceilalți.

Alegeți cel puțin una dintre opțiunile de mai jos:

• Cel puțin un personaj e acolo pentru un motiv complet diferit de joc;

• Nimeni nu vorbește direct despre ce simte cu adevărat;

• Scena se termină înainte de dimineață, dar e clar că lucrurile nu vor mai fi la fel.

După redactare, citiți câteva scene cu voce tare și discutați în clasă.

• Cum ați folosit jocul de cărți? Ca pretext, ca metaforă, ca fundal?

• Seamănă scena voastră cu vreunul din textele studiate?

În loc de concluzie

Zarurile lydienilor rulează de trei mii de ani, cărțile de joc au intrat în Europa pe la 1360, stosul a cucerit boierimea română la începutul secolului al XIX-lea... Iar jocurile de noroc, sub toate formele lor, de la faraon la sloturi online, nu dau semne că se vor retrage din viața oamenilor prea curând.

Dar ce ar fi literatura, draga de ea, dacă nu un colac de salvare? 

Asta e, poate, cea mai neașteptată utilitate a literaturii române în sala de clasă: nu formează numai absolvenți de liceu care știu să citeze din Călinescu la Bac, ci formează oameni care recunosc un Pirgu când îl întâlnesc; sau când, într-un moment de slăbiciune, încep să-i semene. Educația poate salva vieți în mod dramatic, dar, de cele mai multe ori, o face lent, prin acumularea unor cunoștințe și cultivarea unor competențe. Printr-un text citit și urât la 16 ani care revine, mulți ani mai târziu, exact când trebuie.

Bibliografie:

Bozzato, P., Longobardi, C., & Fabris, M. A. (2020). Problematic gambling behaviour in adolescents: prevalence and its relation to social, selfregulatory, and academic self-efficacy. International Journal of Adolescence and Youth, 25(1), 907-919

Andrie, E. K., Tzavara, C. K., Tzavela, E., Richardson, C., Greydanus, D., Tsolia, M., & Tsitsika, A. K. (2019). Gambling involvement and problem gambling correlates among European adolescents: Results from the European Network for Addictive Behavior study. Social psychiatry and psychiatric epidemiology, 54, 1429-1441.

Giosan, C., Ciubara, A. B., Stoleriu, G., Burlea, L. Ş., Caramfil, S. M., & Ciubara, A. (2024). Gambling addiction among teenagers: risk factors, protective factors, prevention. BRAIN. Broad Research in Artificial Intelligence and Neuroscience, 15(1), 41-45.

Min, K. R., Kyo, J. K., & Sun, J. K. (2007). Psychosocial characteristics of internet gamblers in South Korea. Korean Journal of Health Psychology, 12, 21-40.

Ofrim, A., Jocurile de cărţi de odinioară, Dilema Veche, nr. 478, 11-17 aprilie 2013)