Într-una dintre vacanțele de familie de anul trecut, un incident legat de comportamentul unuia dintre băieți a generat mai multe controverse. De fapt, nu comportamentul propriu-zis al acestuia a fost subiectul discuției, ci mai degrabă modul în care mama a ales să gestioneze situația. În timpul unei plimbări, una dintre fetele din grup a început să alerge pe un drum abrupt, iar când a ajuns aproape de băiat, acesta a ridicat talpa piciorului, ca și cum ar fi intenționat să-i pună piedică. A menținut piciorul ridicat câteva secunde, iar apoi l-a lăsat jos, iar fata a trecut în siguranță, fără a fi afectată de gestul său. Moment în care părintele său l-a felicitat pentru decizia bună pe care a luat-o, alegând să tragă piciorul și să învingă impulsul inițial. Aici au început discuțiile.
Unii s-au întrebat de ce mama nu l-a pedepsit pentru acel gest. Deși fata nu a fost rănită, au considerat ridicarea piciorului un semn de agresivitate care ar fi trebuit sancționat imediat. Pe de altă parte, mama a pus accent pe încurajarea autocontrolului și pe înțelegerea intențiilor copilului, nu doar pe rezultatele externe ale comportamentului. Decizia de a renunța la a pune piedica a fost un semn de autocontrol și de responsabilitate din partea băiatului, copil la rândul său, adică cu un creier care încă se formează ca să ia decizii raționale.
Ce învățăm noi, părinții de azi, crescuți cu metodele de ieri, despre cum să ne educăm copiii fără să le tăiem aripile?
Deși nu pare, toți funcționăm ca la carte sau ca în cărți, situația de mai sus fiind exemplul potrivit pentru descrierea a două teorii din psihologie. Să spunem că părinții care ar fi pedepsit copilul sunt tentați să urmeze stilul „stick and carrots” („băț și morcov”, n.r.), așa numitul behaviorism sau psihologia comportamentală. Cel mai cunoscut exemplu este experimentul lui Pavlov, care în faimoasele lui experimente cu câini, el a descoperit că, după ce a condiționat câinii să saliveze la sunetul unui clopoțel (asociat cu hrana), aceștia începeau să saliveze și ca răspuns la sunete similare, cum ar fi un buzzer. B. F. Skinner, un alt reprezentat al acestui curent, este cel care a dezvoltat conceptul de condiționare operantă - un comportament este întărit sau descurajat prin consecințe (recompense sau pedepse) – cel mai bun exemplu fiind notele școlare:
Copilul ia notă mare → primește laudă sau recompensă → va învăța din nou
Copilul ia notă mică → este mustrat → va încerca să evite eșecul
Pe de altă parte psihologia dezvoltării nu se oprește la comportamentele vizibile, cum face behaviorismul, ci merge mai departe și se uită la ce se întâmplă în interiorul copilului. Contează intențiile, motivația din spatele unei acțiuni, felul în care ia decizii și cum își controlează impulsurile. E important de înțeles că dezvoltarea morală și emoțională nu apar peste noapte, ci se formează în timp, prin experiențe și prin susținerea unor alegeri bune. Nu e vorba doar de „a reacționa” la ce face copilul, ci de a-l ghida cu răbdare și încredere. Impulsurile negative sunt normale – cu toții le avem – dar ce contează cu adevărat este modul în care copilul învață să le gestioneze. De asta e esențial să susținem dezvoltarea gândirii morale și a autocontrolului, exact cum s-a întâmplat și în situația descrisă: copilul nu a fost certat pentru ce ar fi putut face, ci a fost încurajat pentru că a ales să se oprească.
Mai sunt bătuți copiii care varsă un pahar cu apă?
Răspunsul pe scurt este DA. Însă ceea ce se întâmplă în mintea unui părinte care face asta depășește cu mult explicațiile unui anume tip de comportament.
„Majoritatea studiilor au arătat că, pe măsură ce statutul socio-economic este mai scăzut, crește și rata părinților care folosesc pedepse corporale. Un alt grup de cercetători a concluzionat că acei copii din clasele socio-economice inferioare au mai multe șanse să fie supuși unei discipline dure, fiind crescuți adesea de mame care manifestă un comportament mai puțin cald și care pot considera agresivitatea drept un mijloc potrivit și eficient pentru a rezolva problemele. Aceste lucruri pot fi, în parte, explicate prin presiunea economică: cu cât părinții sunt mai stresați din cauza dificultăților financiare și a condițiilor de viață, cu atât tind să recurgă mai frecvent la metode coercitive pentru a-și controla și disciplina copiii”, precizează autorul Alfie Kohn.
Părintele care ridică vocea, palma sau care pedepsește nu e, neapărat, un monstru. Poate e doar un om copleșit. Care trage după el 10 ore de muncă, griji, lipsă de somn, lipsă de modele, presiune socială. Un om care nu are resurse, dar are un copil care plânge, țipă sau varsă apă. Nu e o scuză, dar poate fi o explicație.
Pedeapsa e adesea un semnal că adultul e în impas, nu doar copilul.
Cel mai adesea apariția pe lume a unui copil îi motivează pe mulți părinți să-și reevalueze propriile tipare comportamentale, însă ca aceștia să poată susține o asemenea schimbare au nevoie de o cantitatea enormă de energie, iar dacă mare parte din această energie este distribuită către supraviețuire atunci pentru activități aflate în vârful ierarhiei Piramidei lui Maslow nu ne rămân decât firimituri.
E ușor să judeci un părinte care reacționează agresiv atunci când copilul face o greșeală aparent minoră — cum ar fi să verse un pahar cu apă. Dar în spatele unei astfel de reacții se ascund factori care nu țin doar de copil, ci mai ales de adult. E despre limitele părinților, despre oboseală, despre lipsa unor modele sănătoase și despre presiuni pe care, uneori, le duc în spate fără să le conștientizeze.
Stresul cotidian, oboseala cronică, lipsa somnului, jobul, grijile legate de bani, de casă sau de sănătate — toate acestea se acumulează și pot face ca un incident mic să pară, în ochii unui părinte epuizat, o provocare uriașă. În astfel de momente, autocontrolul scade, iar reacțiile impulsive apar mult mai ușor.
Apoi vine modelul primit în copilărie. Mulți dintre noi am crescut cu pedepse fizice și am fost învățați că „bătaia e ruptă din rai”. Așa că, în lipsa unor alte exemple, unii părinți reacționează așa cum au fost învățați, fără să fi avut ocazia să învețe altfel. Nu toți adulții știu să își regleze furia sau frustrarea în mod sănătos — mai ales când se simt provocați sau ignorați de propriii copii. Dacă un copil varsă apa după ce i s-a spus de trei ori să fie atent, un părinte fără instrumente de autoreglare poate simți că nu mai are altă opțiune decât să pedepsească.
Pe lângă asta, există și convingerile culturale și tradiționale. În unele medii, bătaia e încă văzută ca o dovadă de responsabilitate părintească. „Dacă nu-l educ eu, cine s-o facă?” — e o replică des întâlnită și spune multe despre cum e privit rolul de părinte: mai degrabă ca o funcție de control, nu de ghidare.
Pentru unii părinți, lovirea apare și din frica de eșec. Ei cred sincer, deși greșit, că pedeapsa fizică îl va învăța pe copil să fie mai atent, mai responsabil, mai „cuminte”. Că, dacă nu intervii ferm acum, o să-ți scape din mână mai târziu.
Și, nu în ultimul rând, există sentimentul de neputință. Repetarea greșelilor, lipsa de ascultare, confruntările zilnice pot duce la concluzia că „nimic nu funcționează”, iar părintele simte că singura soluție e forța. Nu pentru că vrea răul copilului, ci pentru că nu mai vede altă cale.
Ce imens privilegiu să avem posibilitatea și contextul potrivit de a ne schimba
„Sunt prea mulți experți în parenting”, mi-a scris cineva. N-am văzut niciun expert în parenting la serbarea de grupă mijlocie, dar am văzut o fetiță lovită peste față de mama ei. Și tatăl acela de pe plajă, în Thassos, care vorbea aceeași limbă cu mine, dar și-a lovit copilul cu furie, ar fi avut nevoie de cineva care să-l ajute să-și gestioneze emoțiile. Părinții sunt cei care au nevoie de experți, nu copiii. Pentru că dacă am începe cu copiii, ar trebui să mai așteptăm o generație ca să vedem schimbarea, iar noi suntem deja cu 30 de ani în urmă. Avem nevoie de psihologi, consilieri, educatori sau experți la fiecare scară de bloc, ca în gluma cu Mega Image: ai nevoie, dai o fugă! Ar fi păcat să rămânem în bulele noastre, unde sunt prea mulți experți în parenting, pentru că aceea nu e lumea reală.” (Notă din jurnalul meu)
Se vorbește mult despre „copilul interior” – un concept tot mai des invocat în discursurile despre vindecare emoțională, dar care, asemenea cuvântului „traumă”, riscă să devină tocit de sens. Tocmai de aceea merită clarificat ori de câte ori avem ocazia: copilul interior nu este un copil real, fizic, „rămas” pe undeva prin corpurile noastre, ci reprezintă, mai degrabă, părți din noi rămase blocate în etape psihologice timpurii de dezvoltare. Aceste părți corespund unor momente în care, din diverse motive – lipsa de susținere emoțională, evenimente dureroase, medii instabile – dezvoltarea noastră nu a reușit să avanseze în ritmul natural.
În psihologie, teoria etapelor de dezvoltare umană a fost formulată de mai mulți specialiști care au căutat să explice modul în care se formează gândirea, personalitatea și comportamentul de-a lungul vieții. Jean Piaget, de exemplu, a descris patru etape ale dezvoltării cognitive – de la stadiul senzorio-motor, caracteristic primilor ani de viață, până la etapa operațiilor formale, în care apare gândirea abstractă. El subliniază că fiecare etapă se construiește pe baza celei anterioare, într-un proces fix și universal. Pe de altă parte, Erik Erikson a propus o teorie psihosocială în opt etape, în care fiecare fază a vieții implică o „criză” ce trebuie gestionată pentru a trece sănătos mai departe – de exemplu, încredere versus neîncredere în copilăria timpurie sau identitate versus confuzie în adolescență.
Problema apare atunci când aceste crize nu sunt gestionate sau încheiate, iar o parte din noi rămâne captivă acolo. Astfel, ajungem ca adulți să funcționăm, emoțional, din etape mai timpurii de dezvoltare, fără să ne dăm seama. Mai mult decât atât, mulți părinți își cresc propriii copii nu din perspectiva unui adult matur, conștient de sine, ci din părți din ei înșiși rămase la o vârstă similară sau chiar mai mică decât a copilului. Aceasta poate duce la reacții disproporționate, la dificultăți de empatie sau la nevoia inconștientă de a primi, prin copil, ceea ce nu au primit ei în copilărie.
A înțelege etapele dezvoltării umane nu este doar un exercițiu teoretic, ci o cheie esențială pentru a ne înțelege pe noi înșine, pentru a vindeca ceea ce a rămas neterminat și, mai ales, pentru a nu transmite mai departe, din generație în generație, același tip de blocaje.
Făcând un exercițiu mental îmi dau seama cât de ușor îmi este să înțeleg ce se află în spatele unei întâmplări precum cea cu un copil care varsă un pahar cu apă – ar putea fi faptul că funcțiile lui motorii nu sunt pe deplin dezvoltate pentru că, pur și simplu, este prea mic sau pentru că îi lipsește exercițiul. Odată exersată și deprinsă pe deplin această abilitate, scăparea unui pahar cu apă nu poate fi decât un accident, așa cum ar putea să i se întâmple oricui, chiar și unui adult.
Pentru un părinte care va avea ca primă opțiune pedeapsa, aceste detalii din psihologia dezvoltării sunt la fel de invizibile precum toate firele pe care le-am enumerat care determină părintele să acționeze cum o face. Mai mult, chiar conceptul de etapă de dezvoltare în sine este total necunoscut. Și-atunci, rămânând la rândul nostru umani, prezenți și conștienți și între noi - nu doar cu copiii - de cât de dificil le poate fi unora dintre cei pe care poate i-am judecat la un moment dat să rămână calmi și înțelegători când toată viața le este o criză, nu pot abține să nu mă-ntreb: oare ar trebui să înceteze „obiceiul” de privi în spatele comportamentului odată ce creierul atinge vârsta de maturizare?
