Alege să vadă partea bună și din hate și își îndreaptă atenția mai degrabă către oamenii care răspund la comentariile de hate în locul ei, cu argumente pe care și ea le-ar da. „Mă bucură să văd că foarte mulți oameni au temele făcute deja și că găsesc alți oameni ca ei în comentarii care să le întărească încrederea în umanitate”, a povestit Alexandra. Când vede că oamenii conștientizează ce privilegii au sau vor să învețe despre asta, se simte mândră și are încredere în generația ei și generațiile ce vor urma.
„Vorbitul cu ură față de romi e ceva ce se întâmplă în jurul meu dintotdeauna”, spune învățătoarea într-un alt TikTok explicativ. După el, mai urmează altele despre cum au ajuns romii în România, romii invizibili, „buni și răi”, despre educație incluzivă și robie.
10, 9, 8, 7, 6, 5…
E vineri, iar la Școala Gimnazială „Petru Rareș” e forfotă. Aproximativ 1.500 de elevi învață aici, într-un campus nou, modern, construit din fonduri europene. A fost inaugurat la începutul anului școlar 2023–2024 și se află în comuna Chiajna, în apropiere de cartierul Militari Residence.
Alexandra face o numărătoare inversă. 10, 9, 8, 7, 6, 5…
Și copiii se așază rapid în bănci ca într-un soi de competiție. La 12:00 sună clopoțelul. Sunt 27 de copii la clasa a II-a.
RESPECT
Ca să se audă bine printre ei, Alexandra și-a luat un microfon și o boxă. „Indicele de poluare este 0 astăzi”, le spune ea. „Două zile la rând, doamna”, remarcă un copil.
Trec, apoi, prin lista de absenți. Învățătoarea îi invită pe toți în fața clasei unde se vor așeza în cerc, turcește, direct pe podea, ca să-și ia gustarea și să aibă o discuție „despre acel «nu-i frumos»”, adică despre respect.
RESPECT, scrie Alexandra cu markerul verde pe tablă. „Ați mai auzit înainte de el? Ce înseamnă?”, îi întreabă pe copii.
Cu sandwich-urile și caserolele de plastic la purtător, copiii răspund entuziasmați: „Am auzit pe YouTube!”, „Înseamnă să te comporți frumos cu cei din jurul tău”, „Când nu țipi, când vorbești frumos, când nu spui lucruri urâte”, „Să ai grijă de ceilalți oricum ar fi și să îi iubești”.
„Eu n-am mai văzut pe nimeni îmbrăcat așa”
Le explică, apoi, că respectul pornește din empatie și că nu e doar despre a da „Bună ziua!” sau a ceda locul altcuiva în autobuz.
În autobuz, explică ea, respectul ar însemna „să nu te uiți ciudat dacă vezi pe cineva îmbrăcat diferit”.
„Ca dumneavoastră, eu n-am mai văzut pe nimeni îmbrăcat așa”, reacționează un băiețel. „Bunica mea se îmbracă așa”, spune un altul.
„Lumea asta este enormă și dacă vreau să caut doi oameni care să arate la fel, nu-i găsesc. Pot să aibă nasul diferit, părul sau culoarea pielii”, le spune învățătoarea.
Apoi, copiii împărtășesc cu învățătoarea unde văd „oameni cu pielea mai închisă” și unde au auzit „cuvântul cu ț”.
Catedră, corporație și înapoi la catedră
Alexandra are 27 de ani și de doi ani e învățătoare la stat. Spune despre ea că a lucrat cu copiii „dintotdeauna”. A fost educatoare, a predat engleză, apoi a încercat să lucreze într-o corporație, dar s-a întors la catedră pentru că sufletul ei „a rămas tot la copii”.
De aproape doi ani predă într-una dintre puținele școli noi construite după Revoluție. „A fost o oportunitate pe care n-am putut să o las să plece. Este o școală nouă, e o școală aproape de casă și am vrut o nouă provocare”, povestește ea.
Începutul aici a fost unul „cu multe emoții”. Școala era nouă, copiii veneau din clasa pregătitoare, unde avuseseră o altă învățătoare. Era percepută ca fiind o învățătoare tânără. Se gândea la așteptările și la temerile părinților și nu știa dacă va rămâne cu ei până în clasa a IV-a, pentru că nu avea titularizarea și definitivatul date. Le-a luat vara trecută. „M-am liniștit complet și pot să rămân în această școală cât doresc.”
Eleva Alexandra, un copil „la fel ca ceilalți”
Alexandra spune că, în anii de școală la Alexandria, nu a fost „sclipitoare”. Când a descoperit „Legendele Olimpului” a lui Alexandru Mitru, a prins gustul lecturii și, odată cu el, dorința de a învăța. „Ăla a fost debutul meu spre a vrea mai mult”, își amintește.
Era un copil „la fel ca ceilalți”, își făcea ușor prieteni și nu stătea retrasă. Avea însă ceva ce, la vremea aceea, percepea ca pe „o dizabilitate”: etnia romă.
E un lucru pe care l-a acceptat încă de atunci. Nu-și amintește cum i s-a spus că s-ar putea lovi de discriminare din cauza etniei, dar a luat peste tot cu ea sfatul părinților, dat pentru a o proteja: să nu spui că ești de etnie romă. „Cu siguranță nu este cea mai bună metodă, dar le înțeleg temerea și de ce m-au învățat să fac asta”, spune Alexandra, cu o înțelepciune care nu judecă, ci caută să înțeleagă.
Cine e de etnie romă să ridice mâna sus
Din anii de școală își amintește și de „recensământul” învățătoarei de la fiecare început de an: cine este de etnie romă trebuia să ridice mâna sus.
„Aveam în clasă doi verișori de etnie romă. Ei stăteau în ultima bancă și ridicau mereu mâna, că toată lumea știa despre ei că sunt romi. Și mai eram eu și un băiat despre care eu știam că este rom de la părinții mei. Probabil și el știa că eu sunt romă de la părinții lui, dar noi nu ridicam niciodată mâna și eu începeam să mă uit prin clasă cu foarte multă încredere și mă gândeam «Cine ar putea să fie de etnie romă? Că eu cu siguranță nu.» Dar era un moment în care probabil mi se înroșeau obrajii.”
Astăzi, în clasa unde e învățătoare, băncile sunt așezate în formă de U și formează un cerc deschis, în care toți copiii se pot vedea. E modul Alexandrei de a întrerupe o traumă generațională. Pe vremea când era ea elevă, etnia romă venea adesea la pachet cu un loc în ultimele bănci. „Eu nu aveam statutul de romă, puteam să stau oriunde doream. Cei care erau declarați romi știau că sunt altfel. Diferența dintre noi era că știau copiii că ei sunt de etnie romă”, spune Alexandra.
Își dă seama acum, din rolul pe care și l-a asumat la catedră, dar și din discuțiile ca între adulți cu colegii de primară, că învățătoarea ei „făcea niște segregare și era puțin rasistă.”
„Pentru mine învățătoarea era un zeu”, spune. Admite, însă, că nu-și amintea de unele episoade rasiste pentru că, cel mai probabil, „le blocase”.
În învățământul preuniversitar este interzisă segregarea școlară pe bază de etnie, cerințe educaționale speciale, statut socio-economic, apartenență la categorii defavorizate, mediu de rezidență sau performanțe școlare, potrivit Metodologiei. Tot din metodologie aflăm și că etnia este declarată de părinte, tutore legal sau de elevul major sau prin heteroidentificare (prin mediatori școlari sau date deja existente despre frații care au urmat aceeași școală, de exemplu, n.r.).
Școlile utilizează Sistemul Informatic Integrat al Învățământului din România (SIIIR) pentru a introduce datele despre elevi, inclusiv etnia, nivelul de educație al părinților și alte informații relevante. În anul școlar trecut, spre exemplu, s-au autodeclarat peste 97.000 de elevi ca fiind de etnie romă, cu 10% mai mult față de anul precedent, potrivit Programului Național de Reformă.
Un prim moment de mândrie, „Inimă de Țigan”
„În anii de școală n-am văzut deloc reprezentare pozitivă, nu m-am simțit deloc empowered văzându-i pe alți romi, pentru că erau portretizați doar negativ”, spune Alexandra.
Un prim moment de mândrie a fost atunci când a apărut telenovela românească „Inimă de Țigan”, difuzată începând cu anul 2007. Vedea ceva despre cultura din care vine în prime-time la televizor și se gândea atunci că, dacă oamenilor le place serialul, atunci s-ar putea să înceapă să le placă și de romi.
Era un „rom invizibil”. „Mi-ar fi prins bine să văd pe cineva care e mândru de faptul că e rom, care poate e profesor. Așa că asta încerc să le ofer elevilor mei, să vadă că există și alții ca ei și că fi rom nu e o dizabilitate, e chiar o mândrie.”
Un prim proiect în care a simțit că aparține
În timpul gimnaziului, Alexandra a primit o bursă și a mers în tabere organizate de Asociația Partida Romilor „Pro-Europa”, o organizație fondată în 1990 care sprijină tinerii romi și promovează incluziunea. A fost primul contact mai profund cu ideea de apartenență. Silviu Dulceanu, cadru didactic și una dintre personalitățile rome menționate pe site-ul asociației, crede că Alexandra, în momentul în care a dat blugii pe fusta înflorată, a avut un impact pe termen lung în rândul elevilor, părinților și a colegilor de catedră. El a fost și cel care a încurajat-o, când avea 20 de ani, să participe la un proiect la Bruxelles: Minority Youth and EP Elections.
„Am fost romi, asirieni, evrei, persoane LGBTQ+. A fost cel mai frumos proiect în care am fost vreodată. A fost foarte personal, programul ăla m-a ajutat să mă simt mai bine în legătură cu mine”, își amintește Alexandra.
De atunci a început să iasă în față cu ceva ce în sinea ei deja acceptase: identitatea romă.
A terminat Liceul Pedagogic „Mircea Scarlat” din Alexandria, unde spune că a avut „norocul să fie într-o clasă numai de fete de care i-a fost frică la început”, dar care au reușit „să dea de pământ cu orice prejudecată” pe care a avut-o. E mândră că le-a întâlnit.
A urmat apoi două facultăți concomitent la SNSPA, Publicitate și Administrație Publică, pentru că simțea că încă trebuie să demonstreze „că o romă poate mai mult decât un român”.
A sfârșit prin a nu-și da licența la Publicitate după ce a avut un internship în agenție și și-a dat seama că nu ar vrea să fie parte din industrie. „Două dintre colegele mele vorbeau relaxat despre cum nu suportă țiganii și cum au un miros specific, neștiind despre mine că și eu sunt una dintre ei. Nu am avut atunci curaj să le spun nimic. Foarte repede după asta am plecat la Bruxelles, acolo unde am prins curaj și unde am devenit eu cu adevărat”, e un episod din acea perioadă care a rămas cu ea.
A făcut apoi un Master în Relații Internaționale, unde a văzut „că oamenii faini nu desconsideră alți oameni pur și simplu”. Și-a făcut disertația pe „Construirea romilor ca celălalt. Abordări postcoloniale” și așa a ajuns să caute și mai mult în trecutul ei.
…și un prim „act de normalizare”
Primul ei „act de normalizare”, cum îl numește acum, a venit imediat după întoarcerea de la Bruxelles. A postat pe Facebook o poză cu ea cu batic pe cap urând „La mulți ani!” romilor din toată lumea pe 8 aprilie, de Ziua Internațională a Romilor.
„Au fost comentarii foarte drăguțe acolo. Lumea a aflat de acolo fără să le spun eu neapărat.”
Prietenelor din liceu, cele care îi treceau pragul casei, dormeau și mâncau la ea, a avut curajul să le spună abia după ce au terminat școala. Atunci când ești adolescent, orice diferență poate părea un risc. „Nu am fost empowered niciodată, societatea m-a făcut să cred că este o dizabilitate care ar putea să îmi strice relațiile cu ceilalți, să-mi strice imaginea.”
Acum nu se mai ascunde „absolut deloc”. Uneori își face coming out-ul (a face publică o parte a identității tale, n.r.) atunci când în jurul ei sunt discuții rasiste. „Fața oamenilor se schimbă imediat.”
„Înainte nu făceam asta. Tăceam, înghițeam și poate râdeam puțin împreună cu ei despre subiect.”
Despre origini și înmormântări
Alexandra provine dintr-o familie de ursari, un neam rom care, în perioada sclaviei, era rob al boierilor și trăia în preajma acestora. Din acest motiv, spune ea, ursarii au împrumutat multe dintre obiceiurile și stilul de viață al românilor. „Sunt cumva mai aproape de traiul românilor decât de cel al romilor”, explică ea.
„Cu siguranță sunt foarte mulți romi și în Alexandria, doar că nu putem să spunem că avem o comunitate neapărat. Avem relațiile de rudenie și cam atât.” Nu-și amintește să fi luat parte la prea multe obiceiuri, dar există un moment în care se simte că e parte din comunitate: înmormântările.
„Înmormântările la ursari sunt mari. La noi nu contează dacă ai știut persoana aia sau nu. Contează că era rom și poți să mergi pur și simplu la înmormântare, pentru că sigur cunoșteai persoana aia prin alte persoane și erați cumva conectați.”
Testul care i-a arătat că rasismul nu e înnăscut, ci învățat
La școală, ca să nu mai fie nevoie să spună că este romă, a introdus elementele de port tradițional. Făcea asta și când era educatoare, dar doar cu fustă, nu și cu batic. Inițial, baticul a fost „un test”. „Am vrut să văd cum reacționează copiii.”
Reacția copiilor a fost: „Doamna, de ce v-ați îmbrăcat în bunicuță?”, semn că rasismul nu e înnăscut, ci învățat, lucru susținut și într-un studiu publicat în Journal of Cognitive Neuroscience. Amigdala, o parte a creierului care se dezvoltă treptat, reacționează abia în adolescență la fețele persoanelor afro-americane. Acest lucru arată că importanța rasei crește odată cu vârsta și influențează creierul, potrivit studiului.
„Le-am spus că există foarte multe tipuri de oameni și foarte multe culori de piele”, povestește Alexandra. Le-a explicat copiilor cum pielea se adaptează la mediul în care trăiești, mai închisă în zonele calde, mai deschisă în cele reci, și că, la fel ca în Africa sau Asia, și în România locuiesc oameni cu origini diverse.
Le-a vorbit și despre ea: că strămoșii ei vin din India și că de aceea pielea ei e puțin mai închisă decât a lor. Au urmat multe întrebări.
„Uitați ce face fata mea”
Unii dintre părinții copiilor au aflat chiar de pe social media că este romă și „sunt tare mândri”. „Îi ador, absolut”, spune Alexandra despre reacțiile de susținere. Despre colegii din cancelarie spune că au fost și ei deschiși.
În legătură cu videoclipul ajuns viral pe TikTok, părinții ei au fost sceptici, la început. „Ei ascund partea asta și nu sunt dispuși să vorbească prea mult despre acest subiect. Tocmai din cauză că știu cum sunt priviți romii în societatea noastră.”
Acum, crede ea, ei își trăiesc visul prin Alexandra. „Le arată prietenilor, familiei și rudelor, «Uitați ce face fata mea».”
Să devină învățătoare „a fost alegerea ei. A făcut un lucru extraordinar”, crede mama Alexandrei. Când povestesc despre ea, părinții ei, Luminița și Alexandru Grigore au lacrimi în ochi.
„Am fost o familie modestă. Puțin spre sărăcie. Și am zis că trebuie să ne sacrificăm pentru fată. Fiind de etnie romă, ne-a fost foarte greu”, a adăugat tatăl ei. Spune că a greșit că în unele momente a limitat-o pe Alexandra și că ar fi trebuit să o lase „să fie un pic mai tupeistă”.
„Credeți-mă că îmi dau lacrimile. Dintr-un cal țigănesc a ieșit unul boieresc”, ne-a mai spus.
Concerte Green Day și Costel Biju
Când o întrebi despre cine e ea în afara școlii, Alexandra spune că îi e greu să se delimiteze de viața profesională, pentru că de acolo își ia experiențele frumoase și validarea de care are nevoie.
În timpul liber, „niciodată destul”, îi place să iasă cu prietenii, să meargă la spectacole noi de balet și la concerte, „indiferent că sunt Green Day sau Costel Biju”.
„Mi-am petrecut cam toată viața încercând să mă îndepărtez de orice urmă de «țigănie». Refuzam categoric să ascult orice fel de muzică «trivială», ascultam doar rock și aveam o părere proastă despre oamenii cărora le plăcea muzica de radio sau manelele, iar la noi se ascultau manele în fiecare pauză.” Așa și-a dat seama că elitismul e toxic și a înțeles cât de importante sunt expunerea și reprezentarea.
„A fi mândru de cine ești este foarte important de când ești mic”
I-ar plăcea ca fiecare copil care se simte diferit să aibă un model de reprezentare pozitivă. „Dacă toți cei care ne simțim cumva altfel am fi mândri de ce reprezentăm și ne-am prezenta așa cum suntem, cu siguranță am face un copil să se simtă mai bine în legătură cu sine”, e de părere Alexandra.
Profesorilor care vor să aplice același model în clasele lor le-ar spune să le vorbească copiilor despre privilegiu și empatie, să le explice de ce nu e corect să judece oamenii diferiți de ei. În plus, le-ar sugera să nu folosească elemente de inspirație romă doar pentru a lansa o discuție despre stereotipuri, ci să o facă ca „un act de normalitate”.
Copilul să se gândească: „Doamna s-a schimbat și astăzi în niște haine. Cred că am mai văzut aceste haine la o altă doamnă în autobuz.”
„Dacă fiecare învățător își crește copiii de la clasă ca fiind deschiși și empatici, ajungem departe”, crede Alexandra.
E conștientă, însă, că nu depinde doar de învățători și profesori, ci și de părinți. Știe că părinții „nu sunt foarte entuziasmați să-și declare copiii ca fiind romi pentru a-i proteja de stigmă. Iar asta duce la a avea foarte mulți copii romi, dar care nu sunt declarați.”
Pentru că, la rândul ei, a fost protejată de părinți, spune că înțelege că „nimeni nu vrea să-și vadă copilul discriminat”, dar niciun copil nu poate fi protejat la nesfârșit. „A fi mândru de cine ești este foarte important de când ești mic. A crește cu încredere în sine este vital pentru adultul care vei deveni.”
„Cu toții trăim în bule”, continuă învățătoarea. Are încredere în generațiile care vin și vede oamenii din jurul ei mai deschiși. „Diferențele sociale nu mai contează atât de mult astăzi. Diferențele economice, în schimb, acolo mai avem de lucrat foarte mult.”
Acest articol a fost realizat în cadrul cursului de Jurnalism narativ de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC), sub coordonarea Georgianei Ilie.
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa scoala9@fundatia9.ro.
1/2
