Tufanu nu mai are răbdare. Foileton

În marele an electoral 2024, prima dată în istoria locului, un ministru a pășit, la începutul anului școlar, în Tufanu cu Icoana. „Vai de mine, ce de lume”, zicea Alina Gorghiu, ministra Justiției, pe 9 septembrie anul trecut. Îi promitea unei fetițe că, dacă învață bine, o să-i aducă orice-și dorește ea anul următor. „Dacă învață bine”… Ce ne facem cu cei care nu învață bine? Nu că nu îi duce capul, ci fiindcă îi roade stomacul gol și grijile de acasă, frigul din case, suferințe pe care copiii n-ar trebui să le aibă vreodată?

De doi ani merg în cătun cu fotoreportera Eli Driu. Îi cunoaștem pe majoritatea oamenilor. Obișnuiți ca schimbarea în bine să nu-i prea viziteze decât la bucăți de 20-30 de ani, când ne văd iar pe ulițe ne întreabă: „Acum pentru ce ați venit?”. Adică despre ce problemă vrem să vorbim acum.

Primele materiale despre comunitate, din 2023, le puteți citi sau viziona în Cătunul care și-a dorit o școală și Ziua în care un sat întreg a mers la școală.

Această ultimă documentare care s-a întins pe un an jumate va fi publicată în foileton. Pe parcursul a patru zile veți citi aici câte un nou capitol care sunt împărțite astfel:

I. Profesorii

II. Activista

III. Politicienii

IV. Oamenii din Tufanu

***

Tufanu este un cătun care face parte din satul Păuleasca, comuna Mălureni, aflată la doar 30 de kilometri de Pitești. Cu totul sunt cinci sate în comună: Bunești, Toplița, Zărnești, Mălureni și Păuleasca. Păuleasca este de fapt partea de la drumul asfaltat, cu câteva gospodării și apoi, după un drum de patru kilometri prin pădure, se continuă cătunul Tufanu cu Icoana cu vreo mie de suflete. 

Necuprins în niciun document istoric, acest Tufanu a pornit de la o mână de oameni care și-au făcut casă în pădure, ca mai apoi să tot crească, ca o ciupercărie, până când n-a mai putut să fie ignorat. Sunt vreo 700 de oameni cu drept de vot acolo, la concurență cu Zărnești, sat cu asfalt.

Iar această Păuleasca din care face parte Tufanu a tot fost de-a lungul istoriei parte ba din comuna Zărnești, ba din Bădiceni - adică actuala Mălureni.

Știm doar că romii din Argeș au fost robi la mănăstiri, cam pe vremea când un copil „de rumân” costa 6 ughi (monedă de aur ungurească, galbenă)*, care cântăreau vreo 21 de grame de aur.

Tufanu pare să fi fost locul de refugiu al celor asupriți, ascunși de pădurea deasă de tufani, adică goruni, cum li se spune în zonă, și cu acces la un fir de apă.

În partea estică se află râul Păuleasca, afluent al Râului Doamnei, pe albia căruia ani lungi s-a făcut intrarea în Tufanu și care, când îngheța, izola cu totul oamenii de acolo. Satul e și groapă de gunoi, nimeni nu ridică vreodată gunoiul de acolo. Așa că de cum intri în sat, imediat după ce ai trecut de icoana pusă pe un copac de la marginea pădurii, o să vezi ațe de fum negru care se duc către cer. Oamenii își ard gunoiul.

Dacă azi e așa, pot doar să-mi imaginez asprimea vieții de aici la finalul secolului al XIX-lea, când la școala din Zărnești, în dreptul unui singur elev în registrul matricol scria „fiu de țigani”. Erau vremuri când doar satele „cu cel puțin 150 de enoriași” aveau școli, fiindcă ele erau întreținute de săteni, fiecare familie dădea câte 2 lei și 2 kg de bucate pe an. Școlile atunci aveau „câte o clasă și o cameră pentru învățător”.

Pe 9 mai 1907, anul marii răscoale a țăranilor, elevul Gheorghe Baciu, din Toplița, Mălureni, îi scria o scrisoare ministrului Educației Spiru Haret și îi spunea că nu mai poate să se întrețină la școală și „e nevoit să se retragă”. El a venit la școală „pentru că directorul i-a promis că va avea masa gratuit”, dar de fapt, de prea puține ori a primit masă de la școală, așa că s-a întreținut și a mâncat „cum a putut”. 

Mă gândesc cum pe micuțul Gheorghe l-a dus mintea atunci să scrie așa ceva către un mare demnitar de la București. Poate l-a pus un profesor, ca să exemplifice situația grea a copiilor de la țară. Poate e chiar scris de un dascăl în numele lui, într-un fake news al luptei sociale. 

În 1911, un raport înaintat de directorul școlii din Mălureni către prefectura Argeș vorbește despre cât de săraci sunt elevii, cum nu au cu ce să se întrețină și că părăsesc școala.

110 ani mai târziu, România are cea mai mare rată a părăsirii timpurii a școlii din UE - 16.6% - și primesc ceva de mâncare la școală doar 25% din totalul elevilor. În același timp, un sfert de milion dintre copiii României merg la culcare flămânzi. Ca Gheorghe Baciu, protoactivistul de la 1907.

Raul, care anul ăsta o să dea Evaluarea Națională, este premiantul satului și spune că vrea să fie primul din Tufanu care ia bacalaureatul. „Nimeni n-a mai luat”. Este și printre foarte puținii care mergeau prin pădure la școala din Mălureni, din comună. Șapte kilometri dus-întors prin pădurea cu urși. Părinții lui muncesc în Germania. Sute de alți copii, de la o generație la alta, au abandonat școala de la clasa a cincea când trebuiau să treacă pădurea. Îi vezi azi adulți prin comună mânând caii, cu brațe muncite. Dacă îi oprești și vorbești cu ei, toți îți vor spune că marele regret e că „nu știu o boabă”, că n-au avut școală. Îți spun despre rușinea pe care o trăiau când ajungeau plini de noroi la școala de centru. În 2023, s-a înființat gimnaziu la ei în sat. În 2024, s-a deschis și o grădiniță din containere, unde merg 38 de copii, jumătate din câți ar trebui. 

PROFESORII

Data publicării: 11.06.2025

In a city like mine, there's no point in fighting

I close my eyes, see you and me driving

If I am a river, you are the ocean

Got the radio on, got the wheels in motion

(„Silenced by the night”, Keane)

Când au răsunat acordurile Keane în Dacia Sandero a profesorului Cătălin Dinu, din concertul de la Royal Albert Hall, copiii au făcut liniște. Pentru puțin timp totuși, că erau prea nerăbdători să pună muzica lor. Profesorul a primit la schimb niște manele, nu mai știe cum îi chema pe cântăreți, doar că a ascultat „niște capodopere de versuri”. „Fără niciun fel de ironie!”.

Jocul lor era ca fiecare, prin rotație, să pună o melodie. Se întorceau de la meciurile de baschet din Pitești, unde mergeau elevii care câștigau concursurile de tabla înmulțirii. Proful le preda fizică, dar a înțeles repede că trebuie să înceapă cu lucrurile de bază, chiar dacă erau elevi de gimnaziu.

„A fost un răspuns care, în cea mai mare parte, a funcționat. Ei au fost realmente interesați să meargă la meci. Unii dintre ei nu au fost niciodată la o manifestare publică sportivă și ce au văzut acolo a fost de vis”.

Pentru copii, orice ieșire la oraș avea „ceva mitologic”.

Din Tufanu până la Pitești sunt vreo 30 de kilometri, din care patru prin pădure, pe un drum forestier. „Nu pare chiar la capătul pământului. Dar pentru ei este la capătul pământului. Ba nu se găsește părintele care să-i ducă, ba nu se găsesc banii pentru respectivele bilete și așa mai departe…”.

Când se întorceau acasă de la meci, copiii îl șicanau mereu că nu a descoperit încă pedala de accelerație. „Le-am explicat că pentru mine prioritară e siguranța lor”. Aprecia mult că se simțeau liber să vorbească în prezența lui de toate: TikTok, fete, mici afaceri de adolescenți.

Pe 11 septembrie 2023, în prima zi de școală, profesorul venea în cătun cu o bucurie de parcă avea biletul câștigător la loto în buzunar. Balansând o sticlă mare de apă în mână, a urcat aleea școlii și imediat s-a lipit de copii. Au rezolvat prima problemă de fizică împreună: de câți copii e nevoie pe un braț al balansoarului ca să-l ridice pe prof? 
„Satul românesc are nevoie de preot, de medic și de dascăl. Și noi suntem dascălii! Am venit cu toată încrederea aici!”, spunea Cătălin Dinu atunci.

Avea să descopere repede că rolul lui în Tufanu e mai mult decât să le predea fizică. „În primul rând, copiii erau foarte departe de cerințele de bază din punct de vedere educativ. Cu  greu găseai unu-doi copii care să răspundă la câteva socoteli simple una după alta. Este evident că puși alături de alți copii în diferite contexte, nu au cum să stea împreună.”

Elevii care mai fuseseră la gimnaziu la Mălureni învățau într-o clasă separată decât copiii din restul comunei. Asta se cheamă segregare și e interzisă de lege. 

Directoarea școlii a motivat atunci decizia prin faptul că întârziau mereu la ore și așa puteau începe orele toți odată, plus că nivelul lor era scăzut. Raul, unul dintre elevi, a găsit și un bine în toate: „Dacă eram cu toții împreună, eu n-aș mai fi fost șeful clasei.” Ar fi fost ales sigur un copil care nu e rom, crede el. 

O profesoară i-a adus într-o zi pe elevii de la școala din comună prin pădure să vadă și ei cum e să vină așa la școală. Au ajuns plini de praf și leșinați și s-au oprit pe banca din fața magazinului lui Ilie. Fratele lui Raul, Remus, aproape s-a speriat când și-a văzut colegii acolo în bătătură. „Mi-au zis că dacă ar fi trebuit ei să facă drumul, n-ar fi venit niciodată la școală”. S-a simțit bine să audă asta.

Pe drumul ăla cu gropi, Cătălin Dinu a construit o relație de încredere cu elevii lui. „Pe încrederea asta se pot clădi multe a doua zi la clasă.”

O fi fost muzica sau poate tangajul gropilor la 20 de kilometri pe oră care aduceau magia. Pe Cătălin Dinu îl purta în adolescența lui când tatăl său, informatician pe la diferite combinate siderurgice, a adus de la Hamburg unde a fost pentru un program de pregătire două magnetofoane. A aflat mai târziu că atunci a vizitat și cafeneaua unde au avut concert Beatles când erau încă mici. Anii ‘60, când în Tufanu abia se făcea școală, dar restul lumii țopăia în ritm de rock‘n‘roll.

Beatles a făcut echipă bună cu Tzancă, cu Jador și Babasha, The Who cu Dani Mocanu și Luis Gabriel, în acea mașină care străbătea pădurea luminată de lună. S-a auzit, pentru puțin timp, și „Pictures of Lily”, melodia The Who despre băiatul care se îndrăgostește de Lily din posterul de pe perete. Apoi, află de la tatăl său că Lily, artistă de vodevil din 1920, murise demult.

„Amintirea mea e legată de cum suna în cutia aia de magnetofon, avea și o rezonanță deosebită când îi puneai capacul…” Nu le-a spus povestea asta elevilor lui, nu voia să facă pe deșteptul. Dar s-a bucurat că a putut împărtăși cu ei plăcerea pentru muzică, fiecare cu ritmurile sale și viața sa lăuntrică.

După nici trei luni, Cătălin Dinu și-a dat demisia. „Plecarea mea din sistemul didactic este legată mai degrabă decât de sistem sau de elevi, de anumite limite personale ale mele. Am tras concluzia că nu-mi pot face job-ul așa cum trebuie pe un interval de timp suficient de lung. Cu tristețea aferentă, am preferat să întrerup eu experiența didactică înainte de a se degrada nivelul meu de performare acolo”, ne-a povestit profesorul în ianuarie 2024, pe o bancă din centrul Piteștiului.

„And then one day things weren't so fine

I fell in love with Lily

I asked my dad where Lily I could find

He said, Don't be silly

She's been dead since 1929

Oh, how I cried that night

If only I'd been born in Lily's time

It would have been alright.”

Plecarea profesorilor e o normalitate în Tufanu. De altfel, ăsta a fost argumentul principal pentru care autoritățile - școală, primărie, inspectorat - au refuzat înainte să înființeze clasele V-VIII acolo. „Nu vine nimeni să-și rupă mașina pe drum”. De altfel, se întâmplă în rural frecvent să plece profesorii spre școli „mai ușoare”.

În rural, unde sunt cele mai mari rate de abandon școlar și cele mai slabe rezultate, este și deficit de cadre didactice calificate. După un an la școala unde au primit post, cadrele didactice se pot transfera în alte școli și de obicei se întâmplă dinspre școlile din zonele defavorizate către cele de la oraș.

Învățătoarea Iuliana Jianu a nimerit în primul an la catedră în Tufanu. „Nu știam despre ce este vorba. Am crezut că este la școala de centru. E cu totul și cu totul o altă realitate. Adică, ceea ce ți se spune și ceea ce vezi, unde am făcut practică, la școli de oraș, e mult diferit. M-am văzut la început puțin depășită de situație, dar am încercat să fac față provocării. Și cu siguranță după asta, dacă o să merg într-o altă școală, voi aprecia.”

Colega sa, profă de română, tot după primul an la catedră, s-a transferat în altă școală. În vara lui 2024 a plâns într-o îmbrățișare ghem făcută din 20 de brațe. A fost dirigintă la clasa a cincea, pentru 21 de elevi. Au absolvit 18 și doi au fost transferați. Unul a abandonat.

Învățătorul Nicolae Rizea, care a avut clasa pregătitoare, venise din toamnă pregătit pentru comunitatea din Tufanu, știa situația de aici. A avut totuși o mirare. „Ce e culmea și surprinzător este că am și vârfuri în clasă, într-o școală dintr-un sat uitat de lume. Am vârfuri și mi-e drag de ei, pur și simplu. Cred că asta lipsește în învățământul nostru românesc, nu se caută la ce se pricepe copilul cel mai bine, nu i se descoperă talentele. Noi băgăm de toate, în fiecare copil la fel, nu căutăm să personalizăm pentru fiecare.”

El a rămas. 

„Să nu rămână ca noi…”

Din 2020, Antoaneta Tudorache este directoarea școlii din Mălureni. O să mai rămână un an. Spune că vrea la pensie, abia așteaptă să stea cu nepoatele ei. 

„Cu mine nu le merge”, spune directoarea despre oamenii din Tufanu. Ea a avut mult pământ în cătun, peste care oamenii au construit case fără să se gândească la vreun hotar. Legea spune că ce e construit e bun construit. Unele chiar arată a case, altele sunt bordeie mici și improvizate, cu căldură puțină iarna și cu uși și geamuri deschise vara. Oricum, cum dă căldura, viața în Tufanu se mută pe stradă, ca într-o familie cu sute de oameni. 
„O să tot venim pe-aici prin Tufanu până când primul copil ajunge la facultate”, i-am spus într-o zi. Și Antoaneta Tudorache a zâmbit așa cum zâmbesc oamenii cărora șefii îi anunță de un mare proiect și ei știu că ies la pensie. 
În decembrie 2024, oamenii din Tufanu spuneau că vor să facă grevă să o dea afară. „N-o puteți da voi afară. E prin concurs”, le-a spus activista Sorina Bunescu. „Ba o dăm!”, spuneau ei războinici.

„Unde sunt cadourile la copiii noștri?”, întreba o mamă, supărată și ea. 

În Tufanu, dacă o profesoară sau o învățătoare face ceva pentru clasa ei, aruncă în aer toată comunitatea. E un țipăt pentru egalitate pe care n-au avut-o niciodată. Ori primesc toți, ori nimeni nimic. Mai vor ceva acum cu școală în cătun, vor copiii să iasă după opt clase măcar știind alfabetul. Nu se întâmplă asta mereu.

„Fata mi-a spus că dacă n-a primit doamna Elena un buchet de flori de la fata mea, nu i-a dat medie, bursă de merit. Aia s-a întâmplat”, spune o mamă revoltată în ultima zi de școală din 2024. „Doamnă, haideți să vă explic… A învăța înseamnă să te implici”, îi spune consilierul școlar.

„Știu, domne, dar fata mea a spus așa: că doamna Elena a zis că nu se ocupă de ei. Domne, copiii ăștia au fost niște copii dezordonați! La școală la Mălureni când a trecut dealul nu a învățat absolut nimic!”.

O altă mamă strigă și ea la profesorii cu un picior pe drumul de pământul și altul în mașină,  pregătiți să plece. „Acum nu mai învață copilul, mi-l bate, mi-l ceartă, nu-l scoate la tablă, scoate pe cine știe să scrie mai bine și pe ăia proștii îi lasă în bancă.” Nici nu se așază bine ecoul strigătelor peste vale și praful în urma mașinilor, că femeile reîncep să vorbească cu voce joasă. Una dintre ele o ia ușor spre casă, în soarele amiezii. „Îmi pare rău că am țipat. Dar Evelin al meu e tare firav, mereu stau cu grija lui. De mic a fost bolnav, am stat cu el prin spitale. Bărbată-miu e plecat… Aș vrea copiii ăștia să învețe ceva, să nu rămână ca noi…”.

Directoarea știe comunitatea dintotdeauna, când „singurul mijloc de transport erau căruțele. Acum au mașini.” Mulți au lucrat pentru ea la muncile agricole, zilieri, alții sunt trimiși de primărie să facă diferite munci la școală, fiind beneficiari de venit minim garantat. Directoarea nu prea e mulțumită de prestația lor. 

Apoi, e supărată pe ei că vin la școală și deranjează orele. „Probleme mari cu disciplina și atitudinea părinților față de școală, încearcă să vină peste învățători și profesori acolo să facă ei regulile, în condițiile în care sunt jocuri între copii, copiii s-au certat, s-au împăcat și conflictele rămân în familie. Ei nu vor decât banii, burse, ne condiționează că nu mai trimit copiii la școală, nu mă așteptam la aceste lucruri”, spune Antoaneta Tudorache.

Nu de puține ori, în situații de criză, oamenii din Tufanu zic, într-adevăr: „nu mai dăm copiii la școală”. E butonul ăla sensibil la care văd ei că autoritatea reacționează, e punctul ăla după care încep să asculte. O vreme. 

„La mine nu prea fac scandal. Au încercat la început, dar eu sunt foarte fermă și le-am explicat foarte clar că nu accept, adică o să pun în aplicare regulamentul fără drept de apel. Am pus camere în sălile de clasă că se duceau peste profesor. Le-am explicat eu că regulile momentan sunt făcute printr-o legislație pe care toată lumea trebuie să o respecte”, mai spune directoarea. Legislația invocată este cea potrivit căreia vor contoriza toate absențele și nu vor mai permite scuze, iar asta înseamnă că la zece absențe nemotivate pe lună nu mai primesc banii. 

Chiar cu toate aceste probleme, 80% dintre copii vin la școală de când s-a făcut gimnaziu în cătun. Înainte era invers, dacă ajungeau prin pădure la școala din comună doi din 10 elevi. O altfel de regulă 80/20. 

Cea mai mulțumită e directoarea de cum merge grădinița. 38 de preșcolari între 3 și 7 ani. Pe hârtie ar fi nevoie de 80 de locuri, dar n-ar fi primit acreditare pentru spațiul din container pentru un număr așa mare. „Educatoarele sunt receptive și mamele colaborează cu ele. În privința grădiniței chiar neașteptat de bine”.

Cum cresc în vârstă, cum scade prezența la școală. La clasa a șaptea, din 25 vin vreo 17, iar la a opta, din 20 vin mai bine de jumătate. 

Speră să aibă câțiva care să participe la Evaluarea Națională și de-acolo măcar la o profesională să meargă, poate la Liceul Tehnologic Construcții de Mașini din Mioveni. 

„Copilul este oglinda părintelui și le zic: dacă voi nu încercați să le arătați că de fapt munca cinstită și educația în primul rând sunt importante…”.

La sfatul popular de pe uliță, părinții se lasă convinși cu greu de activista Sorina Bunescu să vină la o ședință să discute despre prezență și comportamentul unora dintre copii. „Nu mai facem nicio ședință că ne face discriminare. Păi, ai voie să mă faci țigan acum la timpul ăsta ce trăim?”, spune Ilie, învârtind nervos un bețigaș în cafea. „Nu mai dăm copiii la școală. Scurt și la obiect. Nu mai avem ce discuta. De ce nu vezi bârna din ochiul tău și după aia vorbești? Tu ne faci oaia neagră dintre oi?”, continuă bărbatul.

ACTIVISTA

Publicare 12.06.2025

În 2009, la doi ani după ce România a intrat în UE, Sorina Bunescu a mers în Tufanu cu Icoana să le pună în față oamenilor niște broșuri dintr-un proiect POSDRU (Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane) care să-i informeze despre oportunități, un cuvânt care nu mai fusese rostit în sat. 

Broșuri europene într-o comunitate care nu știa să citească. Și premierul Ludovic Orban propunea, pentru combaterea bolii ciudate din China, Covid-19, în ședința de guvern din februarie 2020, niște broșuri.

Oamenii din Tufanu știu însă pentru ce sunt bune ele, așa cum numai oamenii săraci din localitățile fără canalizare și apa curentă știu.

Astăzi, oamenii din Tufanu sunt 0.02% dintre românii cu toaletă în curte și 0.013% dintre cei fără canalizare. Și printre cei 0.01% dintre românii care au un nivel scăzut de educație (primar, gimnaziu, dar fără școală absolvită). O mie de suflete.

Sorina îmi trimite poze cu Tufanu de acum 16 ani. Multe căsuțe din lut cam de 4-6 metri pătrați, firave ca niște machete din carton, sârme pline cu rufe și copii opriți în loc o clipă să se uite la cameră. O casă mai solidă roz bonbon îți rămâne pe retină.

Și acum două decenii, și azi, oamenii din Tufanu muncesc cu brațele la lemne sau cules de bureți, muncă cu ziua prin satele vecine. Unii coboară vara mai la sud și muncesc la vite, alții își pun saltele și pături groase și pleacă cu lunile la cerșit în Germania, în Munchen cei mai mulți, sau țări nordice. Înainte de Crăciun, în 2024, Romică dădea o roată cu brațul să cuprindă cât vezi cu ochii: „De unde credeți că și-a făcut toată valea asta case?”.

Venise să taie porcul și apoi se întoarce în cortul burdușit cu tot ce a găsit mai gros ca să le țină serile de frig în orașul nemțesc. Mi-l arată pe telefon, alături de un clip pe TikTok în care un tânăr numără teancuri de bani. Sunt hârtii de fapt, o glumă. Râde cu poftă. Ce glumă bună să ai bani cât să arunci cu ei!

Casele azi s-au lățit și au crescut și s-au răspândit pe toată valea. „Mai e o treabă cu locuirea asta pe care lumea o judecă în dodii. Vom întâlni în comunitățile sărace case înalte, case mari, fără să judecăm nivelul de confort. Dacă ne uităm cu atenție, în primul rând sunt nefinalizate, sunt netencuite, sunt neizolate. Oamenii nu sunt educați să-și facă căsuțe mai mici, care să le acopere nevoile și noi când trecem printr-o comunitate săracă ne mirăm ce case mari au! Asta nu înseamnă că au ieșit din sărăcie. Deloc”.

Asta îmi spune Sorina în timp ce înaintăm cu Mitsubishi Pajero al soțului ei pe drumul spre Tufanu. Nu riscă cu Hyundai Accent al ei. 

Foto din arhiva Sorinei Bunescu

Cercul vicios al sărăciei

Dintotdeauna a lucrat în sectorul ONG, uneori în parteneriat cu asociații din București, a fost mereu omul de la firul ierbii. A înființat Asociația Partener pentru tine în Merișani, comună vecină, unde locuiește. În Tufanu vine de 16 ani, de când avea 34 de ani și lumea părea să aibă mai multă lumină. Încă de atunci i s-a aprins un gând: „Am zis că nu o să închei viața asta până nu fac ceva din Tufanu…”

Râde de momentul ăla din 2009 când a ajuns cu adevărat neștiutoare în comunitate: „Cum să le vorbești despre economie socială, când oamenii aia mergeau pe râu? Și acum este aberant să pomenești de economie socială în Tufanu. Ei au un oarecare acces la resurse, de exemplu de lemn, că ei făceau coșuri, târne, dar și resursele acestea de lemn sunt dificil de folosit în condițiile în care pădurile aparțin de ocolul silvic. Continuu se dau acolo amenzi pentru o amărâtă de căruță de lemne, pe care o vinzi ca să poți să pui ceva pe masă…”

A stat atunci cu ei de vorbă în școala mică, cu o singură sală, făcută în 1960 și încă funcțională în 2009, cu bănci pe care le-au mâzgălit de la străbunici încoace. „Acolo învățau toții copiii în clasa aia, câte patru-cinci în bănci de-alea de lemn. Era 2009 și mi s-a părut ceva incredibil. Nu mi-a venit să cred.”

A simțit Sorina atunci că, invizibilă de secole în amărăciunea ei, comunitatea era tensionată ca un pistol încărcat.

„Erau furioși și nu își mai dorea ca copiii să mai treacă prin situația prin care au trecut adulții.” S-a tot întors acolo și a înțeles că și dinainte să vină UE cu denumiri sclivisite ca reziliența sau sustenabilitatea, oamenii erau acolo pe vale rezilienți și sustenabili, că n-aveau încotro.

„Această comunitate a fost - și se vede cu ochiul liber - atât de nepăstorită, de neluată în seamă, atât de neimplicată în deciziile publice, încât a trebuit să supraviețuiască și să se autogestioneze. Apa a fost trasă în gospodării de la cișmea, tot de comunitate. Comunitatea și-a făcut șanțuri, a făcut rost de țeavă, de exemplu, de la biserică. Tufanu și-a făcut drumul, așa cum este el, el a fost stabilit și făcut de către comunitate, că vorbim de cei cu ajutor social, că au ieșit și alte persoane din comună, cu cai, cu căruțe, cu roabe, cu brațe… Comunitatea s-a obișnuit să fie de capul ei și să-și gestioneze singură resursele, problemele…”

De multe ori am însoțit-o pe Sorina în vizitele ei în comunitate. Preț de mai multe țigări de tutun rulat de care nu se poate lăsa (și nici nu încearcă), activista i-a ascultat, le-a citit documentele, le-a explicat proceduri și legi, s-a documentat pentru ei, le-a calculat anii de pensie, le-a dus pe femei la control ginecologic. Le-a explicat dreptul de a protesta ca să facă școală la ei în sat. Așa că în vara lui 2023, au mers bărbații cu pancarte legate la gât la primărie: „România educată”, „În Tufanu nu avem nici grădiniță, nici gimnaziu” și „Mai venim!”. 

Sorina a mers în comunitate și să se joace cu copiii. Se pune pe vine la nivelul lor, îi privește în ochi și îi ascultă. Așezați toți în băncuțele mici din fosta școală le-a spus să nu facă pe eroii dacă se întâlnesc cu ursul în drumul spre școală.„Oamenii ăia au nevoie și de prietenie, au nevoie să-i asculți, au nevoie să râzi cu ei, să-i înțelegi, să vorbești despre tot felul de lucruri care îi preocupă.”

Conflictul rău

Câteva ședințe și proteste mai târziu, tot satul s-a adunat pe 11 septembrie 2023 în curtea școlii să sărbătorească faptul că după clasa a cincea, copiii vor merge la școală în sat, că profesorii vor veni la ei, nu se vor duce ei la profesori. Autoritățile le-au promis atunci că aveau să aibă și grădiniță în câteva luni. Avea să mai treacă un an până în punctul ăsta.

Grădinița este esențială în dezvoltarea copiilor, arată cercetările. Mai mult, copiii care frecventează grădinița și învață să citească la vârste mai mici au rezultate mai bune ulterior la școală și chiar o viață mai sănătoasă și mai lungă.

„Faptul că copiii n-au mai trecut dealul, cei de la gimnaziu, dar și faptul că s-a înființat grădiniță sunt niște super mari realizări. Grădinița mi se pare foarte importantă, pentru că atâția ani fără grădiniță, ciclul primar acolo era pe jumătate sacrificat”, spune Sorina, care tot din acel an a intrat și ea învățătoare, dar la ea în sat.

„Existând toată această campanie de aducere pe agenda publică a problemei Tufanu cu Icoana, s-a deschis cutia Pandorei. Oamenii au văzut ce e în Tufanu cu Icoana, profesorii au văzut ce e în Tufanu cu Icoana. Să faci zilnic naveta acolo este dificil, dar nu poate să fie la nesfârșit. Tufanu cu Icoana poate să fie oricând școală centrală și nu doar punct școlar, unitate subordonată. Acolo sunt cei mai mulți copii”, explică ea.

Clădirea unde învață toți are trei săli de clasă, iar asta înseamnă că se învață în trei schimburi. La grădiniță au putut înscrie doar 38 de copii, deși sunt vreo 80 care ar trebui să o urmeze. Adică e nevoie de un spațiu mai mare și aici va fi o nouă provocare pentru autorități și comunitate, mai ales că, începând de anul școlar 2025-2026, nu mai este permis de lege învățământul în trei schimburi.

Pe lista de cerințe ale sătenilor mai sunt drumul și locuirea. „Ei nu au acte pe acele case. Însă primăria Mălureni de curând, cam un an, a intrat în sfârșit și ea în acest proiect de cadastrare națională. În viitor ar trebui să se întâmple o legalizare a locuirii sau o legalizare măcar a terenului pe care sunt construite casele.”

Sorina ar vrea ca autoritățile să comunice mai mult cu comunitatea „ca să nu mai vorbim așa poezii”. „Mie mi-ar plăcea să fie în fiecare an alegeri în România”, râde activista.

Dar conflictul are istorie și rădăcini adânci. Așteptările sunt înalte și de-o parte și de alta și oamenii ajung uneori să nu se asculte unii pe alții.

Jurnalista Amanda Ripley, cofondatoarea companiei „Good conflict” spunea în cartea ei „Conflict distructiv” că „aproape nimeni nu se schimbă până nu se simte ascultat. Oamenii trebuie să creadă că îi înțelegi, chiar dacă își dau seama că nu ești de acord, înainte să te asculte. Multe dispute se transformă, din cauza acestui paradox, într-un joc de tipul cine se sperie primul. Cine va îndrăzni să asculte primul?”.

Sorina îi ascultă, dar nu poate fi singura autoritate care face asta. „Le-am spus să nu ne imaginăm că acum, dacă avem gimnaziu și grădiniță, copiii din Tufanu devin genii peste noapte, devin olimpici. Aici e o investiție care are nevoie de mulți ani, iar copiii aceștia au trecut printr-o perioadă în care au înregistrat istoric absențe, pentru că trebuiau să treacă dealul sau pentru că trebuia să meargă într-o școală primară în care condițiile erau ceva inimaginabil. Le-am zis să aibă răbdare și unii, și ceilalți. Mi se pare important pentru cadrele didactice să aibă răbdare cu această comunitate care nu a avut reguli, nici nu a fost luată în seamă, care a fost izolată.”

Mai are însă comunitatea răbdare? Sorina, care înțelege resorturile schimbării din papucii activistei, e mulțumită că astăzi Tufanu are voce. „Nu știu cum o să fie lucrurile în continuare, dar mie mi se pare foarte important că autoritățile acum știu despre Tufanu cu Icoana. Nu poate să mai treacă încă 30 de ani până să avem drum în Tufanu!”

Urmează:

III. Politicienii. Publicare pe 13.06.2025

IV. Oamenii din Tufanu. Publicare pe 14.06.2025