PROFESORI DE ȘCOALA 9. Diverse tipuri de directori sau fals tratat de dendrologie managerială

PROFESORI DE ȘCOALA 9. Diverse tipuri de directori sau fals tratat de dendrologie managerială

Directorii-nuc și directorii-smochin. Profesorii Monica Halaszi și Horia Corcheș analizează două tipologii de manager de școală, cei la umbra cărora nu mai crește nimic și conduc instituția inspirând teamă și cei care îți permit să înflorești și sunt o inspirație. „Directorul-smochin umbrește doar cât să nu permită arșița să ucidă celelalte plante din grădină”, spun cei doi.

16.02.2021

De Monica Halaszi și Horia Corcheș

Sunt arbori și arbuști în curtea școlii. Și nu numai acolo. Arborii trăiesc și în sălile profesorale, și în direcțiuni, și în multe alte birouri și birouașe. Unii ornamentali, alții fructiferi. Sunt printre ei și magnolii, și arțari, meri sălbatici, și cireși, chiar și oleandri. Dar astăzi am vrea să vă povestim despre doi arbori din lumea școlii: nucul și smochinul.

Bunicii noștri obișnuiau să spună că nu este prea bine să te odihnești sau să stai prea mult la umbra unui nuc, fiindcă poți să mori înainte de vreme (există și o explicație științifică în spatele acestei vorbe din bătrâni), dar și că la umbra nucului nu crește nimic. Cam așa este și cu nucii din livada educațională. Rădăcină pivotantă înfiptă puternic în straturile adânci ale solului, tulpină masivă și o coroană stufoasă, impresionantă. Îi privești de departe și exclami admirativ: ce nuc măreț! Doar că această specie de oameni-nuci sunt impresionanți doar de la distanță, fiindcă în apropierea lor nu te poate cuprinde decât un soi de teamă.

Nucul din direcțiune e de cele mai multe ori o legendă. Se spune despre el că este un bun manager și un orator remarcabil, că are gândire strategică, fiind perceput de ceilalți ca model, deși în realitate lucrurile nu sunt tocmai așa.

Ceilalți arbori și arbuști se apleacă cu respect (sincer sau jucat) în fața lui, iar el îi ademenește sub coroana sa umbroasă, de acolo de unde nu mai scapă nimeni viu. Fiindcă nucului nu-i place concurența, iar la umbra lui nu crește nimic, nu-i așa? Este sigur pe rădăcinile sale și trăiește cu convingerea că nimeni și nimic nu-l pot muta din loc. Și dacă se va întâmpla asta, nu trebuie să rămână vreun lăstar pe acolo care să crească și să înflorească.

Când se întâmplă să cadă (deși se știe că are o puternică forță de regenerare naturală), locul va rămâne gol, apoi câțiva ani se vor planta ierburi perene, leguminoase sau cereale, ca apoi, poate, să prindă, timid, rădăcini un alt arbore. Vai de tine dacă simte că ești un potențial înlocuitor sau că, în viitor, ai putea să ai o coroană mai bogată sau că fructele tale vor fi mai căutate. Va căuta să te umilească, să te facă să-i simți din plin umbra și amăreala frunzelor. Dacă te vei ocupa prea mult de dezvoltarea profesională, dacă te vei implica mai mult decât o face el în proiecte educaționale sau curriculare, dacă va vedea că ești apreciat și că în activitățile tale valorifici ceea ce el consideră „metode capitaliste”, va avea grijă să simți pe propria-ți piele/coajă îndrăzneala. Gândirea critică? Eh, un concept din cărți. Metode moderne. Eh, chestii bune pentru inspecții. Activitate pe grupe. Eh, un moft. Îmi amintesc de perioada în care mă aflam în proximitatea unui astfel de nuc și trebuia să-l rog să mă învoiască să particip la activități în comisiile naționale ale disciplinei. Deși aveam o convocare cu semnături și ștampile și cu precizarea clară că este de datoria școlii să-mi faciliteze prezența la respectiva activitate, aveam coșmaruri înainte de a intra pe ușa capitonată cu mușama vișinie. Cu ochii în ecranul calculatorului, cu mâna pe maus, mă ignora câteva secunde, apoi mă privea legănându-se pe scaunul rotativ, așteptând să vorbesc, chiar dacă primisese convocarea și știa clar care este motivul prezenței mele sub umbra lui. După ce îi spuneam ce și cum, începea un monolog despre sine și despre responsabilitatea pe care o are, fiindu-i încredințată administrarea unei școli-mamut, că dacă toți ar face ca mine unde s-ar ajunge ș.a.m.d. Mi-am permis o dată, o singură dată, să-i cer voie să intervin, invocând o regulă a comunicării, iar replica m-a blocat: „În școala mea eu fac regulile comunicării, așa că tu taci și asculți.” Am evitat ulterior umbra nucului, am preferat să stau sub arșița soarelui și să cresc. Dar mai am vise rele în care apăs pe clanța ușii capitonate și stau în picioare, ascultându-l.

Ai o idee nouă? Ți se pare că ai putea experimenta ceva care să-i scoată pe elevii tăi din amorțeală? Să-i ducă spre creativitate, spre dezlănțuirea acelui „ceva” ascuns în ei despre care poate că nici ei nu știu? Ferește-te de nuc!

La o adică, o scăpare, un dezacord care îl face să afle, te va duce pe eșafod, la stâlpul infamiei. Am trăit asta cu altă ocazie. Tânăr, aproape profesor debutant, am propus elevilor de clasa a IX-a un proiect: să conceapă în grupuri câte o revistă cu caracter pamfletar. Nu se făceau prea multe activități de-astea pe-atunci. Greșisem, pentru că lăsasem libertate absolută și nu instituisem control asupra activității: îi lăsasem să scrie, urmând să prezinte proiectele. Elevii au scris. Au ales, însă, subiecte legate de școala lor: profesori caricaturizați. Și înainte să ajungă la mine proiectele, au ajuns, cumva, la subiecți și la director. Mai știți cum se făceau careuri? Am fost scos în careu, de față cu întreaga școală și umilit. Îndrăznisem ceva ce nu era sub controlul lui și care scosese la iveală o altă față a colegilor profesori. Greșisem și eu. Dar din acea clipă, viața mea în școală a fost un continuu efort de supraviețuire.

Am văzut directori-nuci care anulau nu oameni, ci întregi discipline și seturi de valori. Dacă stâpâneau, de exemplu, un liceu cu program sportiv și fuseseră ei înșiși sportivi, nimic nu mai avea importanță în „școala lor” decât disciplinele sportive. Toate disciplinele și ariile curriculare din domeniile de cultură generală erau disprețuite. Marginalizate, lipsite de suport, afectiv, pedagogic, financiar. Am văzut oameni-nuc în poziții mai înalte, inspectori generali, influenți, care cu aparența bine jucată a diplomației, anulau orice încercare de dezvoltare personală sau de manifestare a independenței profesionale a celor aflați în umbra crengilor lor, capabili să-și întindă tentaculele până departe, în alte straturi de influență, decât cele din ograda lor, pentru a bloca, uneori pentru a anula și a închide în eprubete strâmte tulpinile sau ramurile celor îndrăzneți.

Uneori acești oameni-nuc sunt performanți, au rezultate reale, obținute însă doar prin impunere a propriei voințe, a propriei viziuni. Dau roade. Dar întreaga grădină rodește la sfârșitul toamnei doar pentru a umple coșuri cu nuci. Alteori, nici măcar asta nu se întâmplă: sunt sterpi în rodire, au doar coroană amplă și deasă.

Există, însă, și oameni-smochin. Directorul-smochin umbrește doar cât să nu permită arșița să ucidă celelalte plante din grădină. Sunt oamenii care, dacă ai avut norocul să-i întâlnești în primii tăi ani de experiență profesională, te formează poate pentru totdeauna în spiritul încrederii în tine. În spiritul colaborării, al deschiderii spre ceilalți și spre nou. Niciodată un director-smochin nu îți va interzice ceva lăsând impresia că îți impune asta. Va ști să te facă pe tine să înțelegi de ce nu trebuie așa, va ști să glumească, să zâmbească autentic, să îți intre în suflet. Te va lăuda, când îți iese ceva, cu tot sufletul, nu din colțul gurii, pentru că și roadele lui sunt dulci, nu pietroase. Îl vei simți că îți este coleg, că e de aceeași parte a baricadei, că poziția lui mai înaltă nu e un piedestal înconjurat cu gard, ci doar o treaptă pe care cândva și tu ai putea să urci.

Omul-smochin, managerul-smochin, că e director, inspector sau ministru se va bucura că exiști ca individualitate, ca alter, ca plus. Nu doar ca instrument, ca unealtă, ca subaltern. Grădina lui e luxuriantă și plină de alte fructe. În grădina lui umbra e odihnitoare, nu sufocantă, iar din cer pătrunde soarele doar cât să îi facă pe toți să crească cât mai bogat.

Sunt arbori și arbuști în curtea școlii și în sălile profesorale. În direcțiuni, în birouri și birouașe. Dacă va fi să fii tu unul, alege să fii smochin.

Foto principală: Vlad Chirea

Profesori de Școala 9


„Profesori de Școala 9” este o rubrică bilunară scrisă de Monica Halaszi și Horia Corcheș.

Monica Halaszi lucrează în domeniul educației de 30 de ani. Predă limba și literatura română, este autoarea unor programe și manuale școlare, formator național și inițiatoarea concursului „Lectura ca abilitate de viață”. A publicat articole pe teme de educație în Dilema veche și în Tribuna învățământului. Și-ar dori ca școala românească să se recredibilizeze, iar vocea profilor să conteze cu adevărat. Nu crede că i s-ar fi potrivit o altă profesie, urăște când i se spune că este dascăl și și-ar dori să călătorească mai mult. Și fiindcă îi place să analizeze diverse aspecte din domeniul educației, s-a decis să scrie despre ele.

Horia Corcheș este prof de română. A fost prof și la țară, și la tehnologice, și la colegii de top. Este autorul romanului pentru copii „Istoria lui Răzvan”, al romanului „Partaj”, dar și al altor proze scurte sau poezii. Scrie săptămânal în revista Dilema veche. Ca profesor, îi place să transforme predarea clasică a limbii și literaturii române într-una mai prietenoasă. A scris manuale școlare, diverse auxiliare didactice, este membru în varii comitete și comiții, dar îi place, în egală măsură (cel puțin...) să se dea cu bicicleta, să meargă la sală, să stea la soare pe plajă sau să citească în balcon. 

 

CUVINTE-CHEIE

monica halaszi horia corches profesori de școală 9 directorul nuc directorul smochin