Ca multe alte fete din generația ei, Christina s-a orientat către Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Nu erau pe-atunci atât de multe opțiuni ca acum, dar limbile străine i-au plăcut mereu. La Universitatea din București a studiat engleza, spaniola și catalana. „Toate mi-au fost de folos în viață: am predat alternativ engleza și spaniola în școli de stat, private și centre de limbi străine, am colaborat cu edituri ca RAO sau Meteor Press pentru traduceri literare din limba catalană și am tradus cărți pentru copii și adolescenți din engleză la Editura ART.”
Christina a iubit mereu cultura Spaniei, ani la rând a fost plecată cu burse la Barcelona și Santiago de Compostella și încă de prin 1999 și-a dorit să trăiască în diverse țări ale lumii. „Să cunosc culturi diferite, să experimentez și alte vieți, în afara vieții mele de studentă și apoi profesoară în București, asta mi-am dorit mereu.” Iar visul i s-a împlinit.
Ideea de a pleca să predea în altă țară s-a conturat în anii în care a predat limba engleză la o școală privată din București în cadrul programului IB – International Baccalaureate. Și-a dorit atunci să experimenteze lucrul și la alte școli din sistemul IB. „Acesta fiind un sistem internațional, calificarea mea era recunoscută oriunde în lume. În anul 2012 am primit oferta de a lucra la o școală internațională din Bangalore, India, unde am stat patru ani și am învățat enorm.”
În Turcia a ajuns datorită unei prietene din România, care lucra deja la o școală din Istanbul și care i-a tot povestit vreo doi ani despre această școală. „În 2014 am vizitat Istanbulul pentru prima dată, am văzut și școala, mi-a plăcut și m-am gândit că poate fi următoarea mea casă. M-am bucurat când, în 2016, am fost selectată să predau limba spaniolă la gimnaziu și am lucrat aici până în 2019. Din 2019 m-am mutat la liceu, în cadrul aceleiași scoli, unde predau engleza pentru bacalaureatul internațional.”
E tare greu să reformezi sisteme învechite, dar pe structura lor rigidă se poate totuși construi, cu inteligență și bunăvoință, un program mai flexibil, adaptat la nevoile elevului și la tehnologia din zilele noastre.
Școala la care predă este o școală privată prestigioasă, care are acum peste 2000 de elevi și câteva sute de profesori, turci sau străini. „Eu predau acum la liceu, care este unul bilingv, unde toți elevii vorbesc excelent engleza și turca și învață și o a treia limbă (germana, franceza sau spaniola). Urmăm curricula stabilită de Ministerul Turc al Educației, care este destul de încărcată, dar ne străduim să o facem atractivă pentru elevii noștri.”
Elevii sunt turci, o parte din ei provenind din alte zone decât Istanbulul și locuind la internat. Școala oferă și un număr substanțial de burse, ceea ce o face foarte apreciată în întreaga Turcie.
În ceea ce privește sistemul educațional turc, el seamănă destul de mult cu al nostru. „Mi s-a părut surprinzător să constat că nu sunt mari diferențe. E tot un sistem anacronic, centrat pe profesor și pe conținuturi și complet orientat spre examenele finale și spre note. Elevii pot foarte ușor să alunece în capcana de a învăța pentru note, de a trece examene cu notă mare și a pune asta egal cu o bună educație. E tare greu să reformezi sisteme învechite, dar pe structura lor rigidă se poate totuși construi, cu inteligență și bunăvoință, un program mai flexibil, adaptat la nevoile elevului și la tehnologia din zilele noastre.”
Elevii sunt în general respectuoși și încă foarte copilăroși la vârste la care în România i-aș vedea fumând pe bănci în parc. Mulți sunt conștienți că părinții lor fac anumite sacrificii ca să le plătească taxele de școlarizare.
În Turcia există un mare respect pentru școală și profesori. „Elevii sunt în general respectuoși și încă foarte copilăroși la vârste la care în România i-aș vedea fumând pe bănci în parc. Sigur, asta ține și de cultura locului și de faptul că în Turcia încă se mai păstrează un simț al comunității și un Ce va zice lumea? care la noi s-a pierdut. Asta nu înseamnă că nu am ocazional și câte un adolescent care-și încearcă norocul prin curtea școlii cu o țigară electronică. ☺ Dar, în general, nu chiulesc, nu fumează, învață cu seriozitate și sunt simpatici.”
Fiind o școală privată, mulți dintre ei sunt conștienți că părinții lor fac anumite sacrificii ca să le plătească taxele de școlarizare și sunt mai responsabili. În plus, poartă uniforme, în Turcia e ceva normal.
Unul dintre lucrurile care au uimit-o și au cucerit-o pe Christina în egală măsură încă de la început a fost faptul că statutul profesorului în societate este unul foarte bine văzut și că profesorii au o serie întreagă de privilegii. „Aici suntem foarte respectați în societate. De exemplu, ca profesori, avem un card care ne permite să vizităm gratis toate muzeele și obiectivele culturale din întreaga Turcie, de la Sfânta Sofia, ruinele de la Efes sau peșterile din Cappadocia, până la biblioteci, expoziții de tot felul sau situri arheologice. Avem reducere la transportul public, inclusiv pe vapoare. Iar dacă un taximetrist te întreabă cu ce te ocupi și zici profesor, imediat ți se adresează mai respectuos. La fel se întâmplă și la restaurant. Avem, de exemplu, Ziua Profesorului, o dată pe an, când toate restaurantele se înghesuie să ofere meniuri speciale pentru profi, pe străzi sunt bannere imense care ne mulțumesc pentru munca noastră și la școală copiii ne așteaptă cu flori și cadouri. E foarte tare!”
Dacă ești la oră, e musai să lași tot, vă ridicați în picioare și ascultați imnul în liniște și solemnitate.
Dar sunt și lucruri mai neplăcute, cu care Christina nu rezonează mereu. A frapat-o, de exemplu, faptul că la turci se cântă imnul de stat în fiecare luni și vineri. Săptămâna de școală începe obligatoriu cu un careu unde se cântă imnul, iar după ultima oră de vineri au iar careu. Se fac anunțuri diverse, se dau premii sau diplome dacă este cazul și imnul intonat la final îi anunță că a început weekendul. „Într-o zi, la scurt timp după ce mă mutasem, după o zi întreagă de alergături administrative și mailuri multe, îl aud pe șeful meu zicând: Christina, azi e vineri. Nu ți-am spus încă, dar vinerea la ora 13 încheiem săptămâna de lucru cu imnul de stat. Dacă ești la oră, e musai să lași tot, vă ridicați în picioare și ascultați imnul în liniște și solemnitate. Dacă nu ești la oră, oriunde ești, te oprești din mers. Acum ne vom ridica în picioare. Nici bine nu termină de vorbit și din boxe izbucnește frumosul marș. Ascultăm solemni, în picioare, un scoțian, o româncă și o turcoaică. Muzica se oprește și eu mă așez. Stai, zice șeful, n-a zis «rahat». Poftim? am făcut eu îngrozită, gândindu-mă la cuvântul nostru românesc. «Rahat» e un cuvânt turcesc. Înseamnă «pe loc repaus» sau «relaxare». Știm că se termină momentul solemn atunci când auzim «rahat».”
La viața de zi cu zi spune că s-a adaptat și ușor, și greu. Christina locuiește în partea asiatică, la vreo două ore distanță de Bosfor, motiv pentru care, la început, s-a simțit foarte izolată. „Acum am prieteni, conduc, am mașina, cunosc orașul și mă simt ca acasă, dar mi-a luat vreo doi ani. Am făcut și nişte cursuri intensive de limbă turcă, pentru că primul an a fost crâncen: nu puteam comunica cu nimeni, copiii vorbeau între ei în turcă, ședințele la scoală erau în turcă și eu mă simțeam complet pe dinafară. Nu mai e cazul acum, înțeleg cam 90% și vorbesc vreo 40%, e bine, mă descurc.” Norocul ei a fost că a avut și are colegi foarte buni, care au mers încă de la început cu ea, i-au tradus și au ajutat-o să se descurce în această lume nouă pentru ea.
Unul dintre motivele pentru care s-a mutat de la Bangalore la Istanbul a fost apropierea de casă, faptul ca Istanbulul e la doar o oră de zbor de București. „În primii doi ani de Istanbul veneam acasă în fiecare vacanță, măcar câteva zile, să-mi văd părinții, să vorbesc românește, să mai cumpăr cărți.” Între timp însă și-a făcut mulți prieteni acolo: români, turci, britanici, americani, francezi… „În campus suntem cam 50 de familii și e un mix de limbi și nații foarte interesant și foarte mișto. Am petrecut pandemia în lockdown cu acești vecini și ne-am consolidat o comunitate excepțională. Mergeam pe rând la cumpărături, doar cei care aveam mașini, pentru a nu folosi taxi sau alte servicii de transport. Un coleg iubitor de natură ne-a creat prin campus nişte trasee care să ne scoată de pe asfalt și să ne ajute să ne relaxăm, înconjurați de verdeață, pomi și flori. Ne ajutăm cu lecțiile, cu tehnologia, colegii care n-au copii mai fac babysitting pentru vecini… e o comunitate tare frumoasă, în care ne simțim sprijiniți.”
Despre felul în care vor funcționa în noul an școlar nu știe nici ea, ca noi toți, prea multe. „Până acum planul e să revenim la școală, să ne revedem colegii și elevii, să facem ore cu măsurile de precauție recomandate de autorități. Elevii își doresc să revină la școală, le e dor de colegi, de interacțiunea fizică cu clasa și profesorii și, mai ales, de echipele în care jucau diverse sporturi, de opționale și concursuri. Avem elevi foarte muncitori și motivați, avem câteva cluburi de jurnalism, un radio al liceului, elevii de la clasele mai mari organizau de două ori pe an conferințe naționale și internaționale de tip Model United Nations și le lipsesc toate aceste experiențe. Mie îmi lipsește prezența lor, zumzetul clasei când lucrează pe grupe sau dezbat.”
Școala s-a pregătit și la ei pentru cele trei scenarii: online, față în față și hibrid. Dar indiferent cum se va lucra anul acesta, Christina știe că elevii vor fi prezenți și vor învăța. „În clase s-au instalat sisteme profesioniste de filmare, prin care ora se poate transmite live, pe internet, pentru elevii din grupele de risc și cei care aleg să învețe de acasă. Nu știm încă cum va fi, dar știm că vom colabora să ne facem treaba foarte bine, ca de obicei, iar elevii noștri ne sunt parteneri în acest demers.”
Am întrebat-o dacă s-ar întoarce acasă sau dacă ar vrea să schimbe ceva. „Îmi place aici, îmi place orașul și îmi place cum școala face eforturi să se adapteze la realitatea pandemiei. Deocamdată nu am planuri să plec, dar știu că posibilități există – dacă vreodată îmi doresc să fac o schimbare.”
