
Exploratoare de sisteme. Ale celor de legi, în educație, și ale celor de joc, în sport.

Într-un interviu pentru Școala 9, jurnalista Emilia Șercan, totodată lector la Facultatea de Jurnalism a Universității din București, vorbește despre cum a ajuns România să promoveze o cultură a plagiatului, de unde izvorăște ea și de ce se perpetuează. Pornind de la cazul ministrului Cercetării Florin Roman, care și-a plagiat lucrarea de disertație, jurnalista atrage atenția asupra faptului că responsabilitatea corectitudinii unei teze nu cade doar pe umerii autorului, ci și pe ai profesorului coordonator.
Liliana Chivulescu are 31 de ani de când e învățătoare în aceeași școală în care a învățat – Picior de Munte, Dâmbovița. Mii de copii au învățat ghidați de ea să scrie și să citească, să privească curioși natura, să iubească școala. Zece dintre ei, cel puțin de atâția știe, au devenit și ei învățători sau profesori. Liliana este astăzi și mentor pentru tineri la început de drum. A văzut că cei care vin la catedră fiindcă e „o meserie curată, ușoară și frumoasă, cu trei luni de vacanță”, sunt decepționați repede. „Nu e nici ușoară, nici curată, dacă vrei să-i lași pe copii să învețe experimentând, sigur se vor murdări și sigur te vei murdări și tu. Frumoasă este!”
Diandra Fechita din Tămășeni, Neamț, și Fabian Leiba din Vărbilău, Prahova, au făcut traininguri pentru copiii de la sat despre cum să folosească resursele de pe internet pentru școală. Așa au înțeles că fără modele, mulți dintre copii se pierd pe drum. Au o echipă de mentori formată din liceeni care îi motivează pe puștii de la țară să continue școala. Au reușit și să adune 50 de device-uri pentru copiii nevoiași. Cei doi văd pe viu, în jurul lor, la vecinii lor, ceea ce autoritățile pun în statistici: un sfert dintre copiii care ajung în clasa a opta nu mai dau la liceu și probabilitatea ca elevii să renunțe la școală crește cu cât părinții lor au mai puțină carte.