
Reporter la început de drum, #peteren și social media. În timpul liber își schimbă culoarea la păr ca pe dresuri.

În mai puțin de două luni termin primul an din cei doi ai programului Teach for Romania și, coincidență sau nu, să intru în această comunitate m-a expus la tot felul de provocări de creștere, care de care mai interesante. Una dintre ele a fost și atelierul de amenajare a spațiului coordonat de minunata Maria Gheorghiu de la OvidiuRo, un context care a adus în sala Licuricilor din Orășeni-Deal atât colege de-ale mele din Teach, cât și reprezentanți ai inspectoratului școlar și colege educatoare din Ucraina.
REZOLVAT. Întâi și întâi, vreau să adresez metaforicul elefant din cameră: România este penultima țară din Uniunea Europeană când vine vorba de investiții în educație (și cea mai slab educată țară din UE). Profesorul merită salariu mai bun, elevii merită școli mai dotate. Poate într-o zi, începând cu o presiune pe liderii politici și încheind cu un plan bine gândit și acțiuni concrete, nu vom mai fi la coadă. Dar până atunci… articolul acesta își propune să vorbească despre ce este în controlul nostru.
Sălile de așteptare sunt locuri în care auzi multe. Cine ce face, cine ce spune, cât mai e prețul nu știu cărui produs, la ce medici se tratează lumea și cum sunt profii din diferite școli. „Copiilor le place de proful X. Nu-i stresează, le dă note mari, aproape toți au zece. E conștient că materia lui, nefiind de BAC, nu îi interesează pe elevi. Sunt dezamăgiți însă de proful Y: nu prea face mare lucru, iar majoritatea dau bacalaureatul din materia pe care o predă.”
E aici ceva ce nu se leagă, nu?