„Să știi că țara asta are nevoie de păpușari!” Rezidențe educaționale de teatru și aikido, într-un sat din Bistrița

Când i se face dor, Iulia Dinescu aruncă o privire spre dulapul din cameră unde are o fotografie cu copiii din Lechința. A ajuns acolo pe 8 octombrie 2023. Își amintește exact. Era puțin răcită și destul de obosită, fiindcă schimbase trei trenuri din Oradea până în satul din Bistrița-Năsăud. Simțea însă că-și împlinește un vis. „Era ceva ce-mi doream de foarte mult timp. Adică am trimis o undă în univers și ea s-a întors sub forma asta - eventul de pe Facebook. Nu-mi venea să cred că, wow!, cineva face asta.”

Se referă la apelul lansat de Teodora Trișcă, profesoară de engleză în sat și organizatoarea rezidențelor educaționale, cea cu care avea să împartă o casă timp de o lună. Teo îi ademenea cu cazare, masă, o sumă de bani și cu zecile de copii super entuziasmați să învețe ce nu învață la școală. 

„I-am spus: Mara, să știi că țara asta are nevoie de păpușari”

„Mi se pare foarte important responsabilizarea noastră în ceea ce privește zonele rurale, copiii de acolo sunt foarte nerăbdători să încerce lucruri, vor să absorbă informație și să vadă ce li se potrivește, ce nu”, spune Iulia. Are 37 de ani, este actriță și artist-păpușar în Oradea și i s-a părut grozav să poată să stea o lună acolo și să lucreze zi de zi cu copiii, „să simt alte decoruri, altă energie, alte respirații, alte universuri.”

În fiecare zi, după programul de școală, făcea două ore de teatru cu elevii. De fapt, așa era planul de acasă, dar în realitate, s-a lăsat purtată de nevoile lor și a îmbogățit activitățile.  

„În afară de teatru clasic, i-am mai plimbat și prin teatrul de păpuși, i-am dus și prin animație stop motion, teatrul imersiv, teatrul forum, teatrul labirint. Și le-am vorbit un pic despre cum a pornit teatrul în Grecia antică, în acele amfiteatre, a fost o călătorie senzorială”, spune tânăra. 

S-a produs magia în momentul în care le-a adus păpuși cărora să le dea ei viață. „Am descoperit acolo ce înseamnă talent nativ, efectiv. O fată a luat marioneta în mână și o mișca atât de frumos... am rămas fără cuvinte. I-am spus la un moment dat: Mara, să știi că țara asta are nevoie de păpușari.”

Și Teodora a observat transformările unor copii în contact cu teatrul: „Am avut o fetiță la repetiții care 4 minute a stat lângă scaun și nu a putut să zică nimic. Mă gândeam că sigur nu mai vine după faza asta. Dar ea a doua zi a venit și s-a dus direct și a zis tot ce i-a trecut prin minte, trebuia să facă o improvizație despre cercei. Se vedea foarte clar cum li se schimba starea mentală și cum învățau să-și acceseze mintea aia creativă, în care ești prezent în moment și trebuie să faci apel la mintea ta și la toate cunoștințele pe care le-ai avut până în momentul respectiv.” 

„Erau niște momente în care efectiv râdeam cu lacrimi”

Mai mult, copiilor le-a crescut mult încrederea în sine când au văzut cum după doar o lună au reușit să urce pe scenă. „Ei au lucrat mult pe improvizație. Au trecut prin stadiile în care îți eliberezi mintea de toate fricile și prejudecățile inițiale care te opresc să faci orice și apoi au trecut în cealaltă etapă, în care se duceau în fața publicului și aveau un minut cu o păpușă pe mână, în care își ziceau textele. Mie nu-mi venea să cred ce texte puteau să scoată, erau niște momente în care efectiv râdeam cu lacrimi”, povestește Teodora. Copiii o întreabă încă dacă „doamna Iulia” se întoarce să lucreze cu ei. 

„Blândețe și fermitate, cam ăsta este motto-ul meu când vine vorba de a preda ceva, de a învăța, de a inspira, că de fapt de asta e vorba. Mi se pare că doar așa poți să-i aduci mai aproape de tine”, spune și Iulia despre cum a lucrat cu copiii. 

Din camera sa din Oradea, Iulia se emoționează gândindu-se la copiii din Lechința, la patru luni distanță. Pare că și momentul despărțirii de ei a fost brutal, scurt. „Toate lucrurile frumoase se termină”, i-a spus bosumflată o fetiță. Cu un nod în gât, Iulia i-a răspuns: „Ca să facă loc la alte lucruri frumoase”. 

Relația s-a îmbogățit pentru că s-au conectat foarte mult unii cu alții, au fost prezenți în activitate, fără telefoane - asta a fost regula Iuliei! 

Și să trăiască în sat i-a plăcut Iuliei. Bucureșteanca pe care profesia a dus-o în vestul țării are amintiri vii despre copilăria la țară, la bunici.  

„Eu am fost și cu câinele meu Bubulușa și mai ieșeam la plimbare pe acolo, pe dealuri. Oamenii erau foarte sociabili și dornici să mai vorbească, să mai cunoască alți oameni: de unde sunteți? Ce faceți aici la noi?”

S-ar întoarce să repete activitatea? „De 111 milioane de ori!” 

„Arta păcii” a ajutat copiii cu probleme de comportament

După Iulia, a ajuns în comunitate Ferencz Borzasi, maestru de aikido. A ales să facă naveta zilnic din Bistrița ca să se întâlnească cu copiii pentru antrenamente. A avut rezultate bune, iar o parte din copii, cei din categoria năzdrăvanilor, au fost de-a dreptul cuceriți de acest timp de arte marțiale. 

„Mulți simplifică artele marțiale la oamenii ăia răi care se bat, dar nu văd și că ajută la disciplină, organizare, socializare. Am observat acolo la școală copii care s-au schimbat 180 de grade după cursurile de aikido”, spune instructorul. 

„Un băiat pe parcursul orelor începuse să se detașeze de băieți și s-a atașat de niște fete, colege de clasă, care erau incredibil de muncitoare. Nu mai puteam să plec acasă, îmi zicea: domn profesor, mai stăm o oră? Mai stăm, dar părinții voștri așteaptă să vă ducem acasă.”

„A fost surprinzător pentru acest băiat care a avut tot felul de probleme de comportament, cursurile astea i-au prins bine și am văzut că a fost ceva care i-a plăcut și a fost dedicat 100%. Chiar o să continue, zicea mama lui că ar vrea să-l ducă la antrenament la sală”, completează și Teodora. 

Crede că aikido ar putea să ajute mult în zona de violență școlară. „Am observat că mulți copii foloseau expresia «vezi poate îți dau una!» sau «îți dau una acuma!» și îi întrebam de ce? Noi suntem toți egali, ajută-l dacă vezi că a greșit, nu râde de el. «Păi vedeți ce a făcut…» Ajută-l data viitoare să nu mai facă asta. Eu vreau să schimb ideea că artele marțiale sunt despre agresivitate, despre putere. Ceea ce practic eu se numește arta păcii”, povestește Ferencz Borzasi. 

Activitate care nu crește egoul și competiția

„În școlile din Finlanda există materia aikido. Am încercat și eu cu copiii să le deschid un pic mințile. Părinții unora au alți copii de când am fost eu acolo. Există copii acolo cu aptitudini incredibile pe care din păcate orele de educație fizică nu le valorifică”, mai spune maestrul care antrenează și pentru federația de aikido.

De ce este această disciplină diferită de alte sporturi de contact? „Sportul în general ridică egoul, competiția, eu sunt mai bun, mai tare, în aikido nu există competiții, doar demonstrații. Tocmai ca să nu dezvolte egoul, care ne bagă pe toți în pământ. Să ajungi campion înseamnă să rănești pe cineva ca să urci pe o treaptă mai sus. Aikido nu vrea asta. El te face incredibil de bun, dar să stai în banca ta, nu este o artă de atac.”

El însuși a descoperit artele marțiale când era licean, acum 35 de ani - azi are 52. A început cu Shotokan până să se îndrăgostească de aikido. Atunci era un grup restrâns de oameni care practicau aceste sporturi în secret, fiindcă regimul comunist le interzisese. Crede că poate l-a atras și această clandestinitate, dar s-a ținut de el și antrenorul. „Eu când am început, eram în clasa a noua. Profesorul meu… trebuia să duc carnetul de note la el la control. Nu mai puteai merge acolo dacă auzea că ai vorbit urât cu cineva. Se mai practică și acum asta.”

Urmează tabăra de informatică

După teatru și aikido, urmează cursuri de informatică. Teodora a trebuit să se adapteze fiindcă nu a găsit pe cineva care să poată veni o perioadă atât de lungă în sat, dar o firmă din Cluj i-a propus să le ofere copiilor o tabără de informatică, plătită integral de ei. Apoi, vor și să susțină un copil care va dori să urmeze această carieră. 

Pentru Teo a fost o provocare să gândească și să organizeze rezidențele. Mai ales că la un moment dat, programul ei devenea imposibil: mergea la școală și își preda orele de engleză, apoi stătea la rezidențe și la final îi ducea pe copii acasă cu mașina personală, trebuia și să gătească și nu-i ieșeau mereu rețetele. Când mașina personală s-a stricat, școala i-a pus la dispoziție microbuzul. Așa că pentru activitățile viitoare, o să ceară mai mult ajutorul, s-a decis. 

Chiar dacă vor fi poate transformate pentru anul școlar viitor, e decisă să le facă o tradiție.  „Ar mai merge vara când nu sunt ore, copiii ar veni și ar face doar teatru ca program de școală, doar că ar face altă materie. Așa văd un next level.” 

Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.