Cronicile igienei vocale pe trei voci - bariton, tenor, soprană

PROLOG

(Cortina se ridică. Începe Les Contes d`Hoffmann. Jacques Offenbach. Suntem la Opera Națională a Micului Paris, dar în 2026. Nu în 1881, pe când se dădea premiera asta, cu libretul scris de Carre și Barbier.)

Spectacolul începe într-o tavernă, un cadru periculos pentru orice solist care ține la „igiena vocală”. În timp ce personajul Hoffmann bea pentru a-și îneca amarul, un interpret real știe că alcoolul și băuturile carbogazoase sunt inamicii absoluți ai vocii. 

(Sau cel puțin așa am auzit.)

În Actul I, păpușa Olympia este simbolul tehnicii pure, duse la extrem. Asemenea ei, un cântăreț de operă trebuie să repete până când rolul intră pe pilot automat. Olympia nu greșește (convențional), dar un artist uman are nevoie de „a treia ureche” (o să vedem mai târziu de unde vine și asta): un mentor care să îi spună dacă sunetul este prea închis sau prea deschis, deoarece percepția proprie este mereu distorsionată de proximitatea corzilor vocale față de urechi.

Actul al II-lea spune povestea Antoniei, tânăra care moare dacă mai cântă o dată, este metafora perfectă pentru ideea de „meserie infamă”. Antonia cântă pe boală,  iar finalul ei este cel al artistului care nu știe să se oprească la timp, riscând să devină o amintire penibilă în loc să se retragă la apogeu. 

FOTO: Antonio Morariu, bariton

Ca să nu fie totul despre spoilere gratuite, voiam doar să punctăm că elementele „igienei vocale” (și inside-uri din industrie) se pot regăsi într-o interpretare alternativă a unui spectacol. Aici se găsește și miza materialului nostru. În mirosul deloc subtil de mosc și lemnul ce izolează sala Operei, uitându-ne mai departe la povestirea depănată de Hoffmann, încep să apară gândurile intruzive. 

Oare la ce s-or gândi interpreții pe scenă? Cine ce a mâncat și cât de greu i-o fi picat? Cine are nevoie la baie și o ascunde cel mai bine? Cine dintre cei care ni se perindă prin față are gândul de „am încuiat ușa oare?!” în spatele ochilor? Am demarat acest material cu gândul de-a ne răspunde la toate întrebările astea, ba și la altele, pe care ni le-am pus abia după.

Latte-uri și voci

Antonio e interpret de meserie. Instrumentul lui e vocea. Și, după voce și studii, e bariton.
Deci nu-i el cel mai grav din orchestră (bas), ci e vocea medie, versatilă, expresivă, caldă. Și vocea pentru care s-au scris, de-a lungul istoriei, cele mai multe roluri în teatrul muzical și în operă.
Stând cu el la 200 de calorii, cât are un latte, mă gândesc: „băi, chiar! Pe tine cum te influențează treaba asta, vreau să zic... stilul de viață, alimentația, sportul, somnul etc. Care sunt tertipurile clasice, miturile, practicile din spatele unei cariere vocale?”
Mă gândesc la multe chestii deodată și mi se par toate un haos. Antonio râde. Îmi zice: „numele pe care-l cauți tu pentru treaba asta e igienă vocală.” E chiar și o materie la Cons(ervator). Nu prea se face, ce-i drept. 

Cafelei noastre cu idee i se alătură și Dado (Najdovski, tot una dintre vocile acestui articol). Dar cum prezentările specifice vin mai încolo, notez momentan, pentru simetrie, că Dado e tenor. Tot după voce și studii, terminate tot la Cons.
E destul de înalt el chiar și așa, dar pe voce e, cu siguranță, cel mai înalt. Cu roluri ceva mai rarisime, adesea de erou, de îndrăgostit, sau, bineînțeles, de erou îndrăgostit. Achiesează și el la discuția noastră demnă de începutul a ceva, discuție purtată acum pe trei voci către iminenta închidere a cafenelei. 

Igiena vocală pentru începători (sau pentru mistici ezoterici?)

Imaginează-ți că ești un pilot de Formula 1, dar mașina ta e făcută din mușchi, mucoase și cartilaje fine de câțiva milimetri. Dacă un pianist își poate schimba corzile la pian, tu, ca solist, ai un singur set pentru toată viața. Sigur, se mai inflamează, se mai vindecă, dar totul trebuie ținut în niște parametri normali.

Teoretic vorbind, e-un curs teoretic cu numele ăsta - Igienă vocală. Și nu, nu e făcut să te-nvețe cuvinte complicate, precum cricotiroidian. Înveți să simți cum aerul devine sunet. E ca momentul ăla când înțelegi că vocea nu vine din gât, ci e rezultatul unui echilibru fragil între presiunea din plămâni și rezistența corzilor vocale. E fascinant să afli că acele două mici pliuri albe vibrează de sute de ori pe secundă ca să scoată acel Do de sus care ridică sala în picioare.
Povestea igienei vocale nu-i despre interdicții, ci despre echilibrul dintre ingineria corpului (medicina clasică) și ritualul de îngrijire (medicina alternativă). În vocea-grădină, medicina clasică se ocupă de calitatea solului și a rădăcinilor (dacă ne este permisă metafora), în timp ce cea alternativă are grijă să aducă soarele când trebuie, ploaia când trebuie, mângâierea vântului.

Cam câtă alchimie voluntară încape-ntre pereții cabinetului de foniatrie? Așa am început drumurile la Biblioteca Central Universitară și o relație cel puțin bizară cu cărți de medicină alternativă franceză de pe la 1900. Închideam ochii, ațipeam. Dar cumva mă visam tot în Palais Garnier, cu de-alde Manuel Garcia (considerat părintele laringioscopiei moderne), sau Jean-Gabriel-Frédéric Moure șoptindu-mi suav practici de Belle Époque. Dar fără halate, ci turnați direct în redingote aurite.
Pentru medicii francezi de la 1900, laringele nu mai era un mister total, grație invenției lui García: mica oglindă laringiană. Ei descriau corzile vocale ca fiind bijuterii de sidef (nacre). În tratatele lor, igiena nu era doar despre boală, ci despre menținerea acestei culori imaculate. Orice firicel de roșeață era privit ca un sacrilegiu, un semn de decadență vocală. Dacă nu aveai corzile albe ca spuma laptelui, erai trimis imediat la repaus absolut, uneori săptămâni întregi, într-o tăcere monahală.

Un capitol uriaș în cărțile de atunci era dedicat costumului. Medicii duceau o luptă aprigă împotriva corsetului feminin. Ei scriau pagini întregi despre cum acest instrument de tortură bloca diafragma și strangula suflul vital. Recomandau rochii de reformă, lejere, care să lase plămânii să danseze.

În epocă, teatrele erau iluminate cu gaz, ceea ce făcea aerul cald, uscat și plin de reziduuri toxice. Cărțile de medicină de-atunci avertizau asupra prafului de scenă, care se depunea pe mucoase ca o rugină. Dar n-aveau numai probleme, veneau și cu soluția! Inhalațiile lungi cu vapori de apă de mare sau ape termale (celebrele stațiuni Eaux-Bonnes sau Mont Dore), unde cântăreții erau trimiși să se spele pe interior.

Interesant este că medicii francezi vorbeau mult despre emoție. Ei credeau că vocea este oglinda sufletului și a sistemului nervos. Dacă un cântăreț era răgușit fără o cauză fizică, diagnosticul era adesea surmenaj nervos sau afonie isterică. Tratamentul? Nu pastile, ci schimbarea aerului, plimbări prin pădure și băi lungi, călduțe, pentru a calma spiritul laringelui.

Deși gurmanzi, francezii n-ar fi ratat nicidecum ocazia să fie super stricți în materia alimentației. Muștarul și condimentele iuți erau considerate incendiatori ai mucoasei. Absintul sau coniacul tare erau inamicii catifelei vocale, veritabilele liqueurs fortes. Aceeași problemă și cu înghețata de după spectacol. După spusele lor, șocul termic dintre gâtul încins de la cântat și gelato ar fi provocat congestii fatale.

Dar să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, tot ei recomandau supele călduțe de orz și siropul de melci, considerat un emolient suprem pentru iritații.

Poate profesorul tău de igienă vocală-n vremea aia ți-ar fi spus: mon cher, vocea ta-i un cristal! Nu mânca tare iute, nu purta haine strâmte! Ferește-te de praf, hidratează-te bien și taci (când n-ai nimic de spus) în fața muzicii!
Totul se reduce la nevoile simple: vocea depinde de apă, de alimentație, de-odihnă și-n general, de starea de bine a purtătorului ei.

Întâmplări studențești și banana controversată

Totul începe în cabină, cu mult înainte ca publicul să își ocupe locurile, unde te retragi ca să intri în calmul de dinainte.
Antonio simte nevoia să se roage pentru concentrare, un obicei păstrat din familie care îi oferă liniștea necesară pentru a da totul pe scenă. Dado preferă să fie prezent cu cel puțin o oră și jumătate înainte, asigurându-se că recuzita e la locul ei și că are acele 15-20 de minute de singurătate absolută pentru a-și seta scopul pentru reprezentația care urmează.

Există chiar și tehnici de respirație aproape hipnotice, unde inspiri și expiri controlat până când obții o stare de calm inimaginabilă, esențială atunci când știi că urmează să fii sub lupă timp de două ore.

Dincolo de spiritualitate, corpul este un instrument viu care reacționează personalizat la orice abatere de la igiena vocală. Antonio a învățat pe pielea lui că un meniu picant combinat cu Cola înainte de concert este o rețetă pentru dezastru, lăsându-l cu o râcâială în fundul gâtului, care îl făcea să sune mai degrabă a Tarzan.

Somnul rămâne regele disciplinei, în accepțiune universală (Dado și Antonio o zic la unison, ca niște adulți/profesioniști responsabili). Fără el, performanța scade dramatic. Dado își amintește oarecum amuzat, oarecum cu rușine, că-n anul doi de facultate, a adormit și a început să sforăie pe scenă în timpul unei repetiții generale la Festivalul Enescu, cu capul pe mână, pe cant, printre partituri. Totul sub bagheta dirijorului. A fost trezit din power nap de coatele colegilor. Antonio preferă să lase tăcerea să cadă peste poveștile sale de adormit adulți, deși amintirile sunt tot acolo.

Până și anumite fructe nasc dezbateri: vorbesc aici despre faimoasa controversă doctrinară cu banana. În timp ce unii se tem că banana ar putea lăsa reziduuri pe gât, pielița aia care s-ar putea depune și care poate deveni o pacoste, Dado o consideră un element de confort psihic și un ajutor real împotriva emoțiilor. Chiar el zice că pentru el să mănânce o banană la concerte sau repetiții e „la ordinea zilei”. Totuși, pseudo-științific vorbind, potasiul din banană se ocupă de niște reacții chimice care-n cele din urmă-s menite să te scape de emoții.

Meseria se învață pe scenă, spun ei. Acolo unde înveți să gestionezi situații de criză: un nasture care sare în mijlocul examenului sau ți se rup pantalonii în fund fix înainte de a intra pe scenă. Ar fi indicat să știi sau să-nveți să coși, sau cel puțin să-nveți să trăiești cu asta, după deviza „accidentele fac parte din spectacol”, zice Antonio.

Una dintre cele mai mari spaime ale unui interpret este momentul în care creierul se golește subit. Pentru Antonio, asta se întâmplă cu o seară înainte de spectacol, când mintea caută, disperată, să se agațe de arii, dar le și șterge, subsecvent. Se instalează stresul, anxietatea. Tot așa se strică și somnul de dinainte de spectacol, unul din cele mai importante. La Dado, momentul cu pricina apare chiar în timpul actului, când nu știe exact ce va spune până când propoziția nu-și urmează cursul firesc, șerpuind printre cuvintele lipsă. Deși să repeți obsesiv clădește un soi de memorie musculară capabilă să funcționeze pe pilot automat, oboseala sau stresul pot declanșa un mare blank. În acele secunde care par ore, personajul cheie nu este partenerul de scenă, ci sufleorul (există, în general un post de sufleor, sau chiar două, atunci când spațiul scenic o cere).

El nu e doar un om care șoptește versuri; stă în picioare la marginea culiselor, cu partitura în mână, bătând măsura ca un al doilea dirijor. 

Există momente „penibile, dar salvatoare”, când sufleorul sau chiar dirijorul încep să cânte bucata interpretului pentru ca spectacolul să nu se blocheze. Asta nu înseamnă neapărat că un dirijor/sufleor trebuie să aibă și calități vocale de excepție. Au fost cazuri în care dirijorul pur și simplu a rostit partea pe care s-a blocat interpretul, pentru a nu decala intrarea unui alt coleg. 

E o plasă de siguranță vitală, mai ales că, așa cum spune Dado, suntem generația TikTok și atenția ne e fragilă, chiar și atunci când trebuie să stăm o oră și jumătate non-stop pe scenă. Tot legat de treaba asta, fascinant e că, în cazul audițiilor, un regizor din Milano, de la Scala, spre exemplu, îți poate cere profilul de Instagram, sau contul de Youtube: condiții care pot deveni sine qua non în procesul său decizional. Adică, pe lângă meșteșugul pur, evoluția tehnologică (digitalizarea socială) impune să existe și o oarecare expunere a interpretului, mai ales în condițiile unei departajări.

FOTO: Dado Najdovski, tenor

Discuția despre cât de accesibilă este opera s-a mutat recent de la prețul biletelor la capacitatea publicului de a înțelege ce vede. Scandalul recent de la Don Giovanni, unde spectatorii au ieșit oripilați din sală, este, pentru Antonio, un simptom al lipsei de pregătire generală/emoțională a publicului, înțeleasă ca plafonare și estomparea dorinței de a se informa în prealabil.

La Opera Națională București s-a aprins în ultimele luni o ceartă publică în jurul spectacolului „Don Giovanni” de Mozart, în regia lui Andrei Șerban. Curios e că montarea nu e nouă (ea există din 2017 și a fost reluată de mai multe ori), dar abia acum a strâns pe rețelele sociale acuze grele: că e woke, că e porno, că e inadmisibil.

Ce face, de fapt, regizorul Andrei Șerban e să scoată „Don Giovanni” din zona poveștii frumoase cu un crai pedepsit de soartă. O mută într-un teritoriu mult mai aspru: cel al abuzului sexual și al traumei. Personajul principal nu mai e un aristocrat șarmant, e un agresor. Donna Anna nu mai e o victimă decorativă, suferința ei se vede pe scenă fără înfloriri. Iar imaginile care au inflamat publicul (femei în lenjerie neagră aliniate în tocuri înalte, bărbați aproape dezbrăcați urcați pe o scară metalică, într-o compoziție care strigă ierarhie și dominație) sunt exact genul de cadre la care nu se așteaptă cineva care vine la operă pentru o seară elegantă.

„Dacă te duci la un spectacol total nou... ai foarte mulți stimuli și dacă nu știi puțin subiectul dinainte, te copleșește”, crede și Antonio. 

Oamenii vin adesea nepregătiți, ignorând avertismentele de pe site (cum ar fi: „nu se recomandă sub 16 ani”) și apoi se simt uneori radicalizați de viziunea regizorală. Dado e și mai tranșant: opera nu e neapărat despre clase sociale, ci despre greutatea muzicii; este o formă de artă complexă care „nu poate fi digerată de oricine” fără un efort minim de informare. Până la urmă, biletul de 140 de lei poate fi o barieră pentru un student, dar adevărata barieră rămâne educația care transformă plictiseala în ceva de fructificat (și chiar de revenit). Dado se referă la muzica de operă ca la muzică grea, o opoziție nu doar lingvistică față de „muzica ușoară”.

În melanjul ăsta de istorii ale experienței celor două voci cu care am discutat, se mai aud de-afară și sunetele orașului. Sirene de salvare. Tocuri pe macadam. Vântul primăverii care spulberă florile de plop de pe lângă Cișmigiu. Acidul care iese ușor din paharul de Pepsi uitat pe masă încă de la-nceput. Două pisici de rasă care torc în apartament. Restul zilei se întinde în fața noastră cuminte, așteptând să-i îngânăm cântecul la cafele și alte povestiri. Râsetele-ncep să se-mprăștie pe străzile orașului. Veritabile unelte de seară-ntr-un București în care, parcă-parcă, sunt (sau devenim conștienți de) tot mai multe sunete. 

FOTO: Alexandra Grigoraș, soprană

(Cortina cade. Pauză de țigară.)

Ne mutăm către voci din ce în ce mai înalte, se pare, dar tot în ton cu subiectul. Povestim despre igiena vocală cu Alexandra Grigoraș, soprană, originară din Piatra Neamț, cu o carieră în străinătate, actualmente cu gândul de a reveni în România. A locuit preț de 15 ani în Italia, unde s-a format și ca studii, urmând Conservatorul acolo. A absolvit și o școală de naturopatie tot în Italia, iar în prezent lucrează la o carte despre soluții naturale pentru problemele vocale ale artiștilor, care va fi și teza ei finală în cadrul acestei școli. 

O școală de naturopatie, în sens canonic, formează specialiști în abordări naturale ale sănătății, prin studiul plantelor medicinale, al alimentației, al tehnicilor de respirație și relaxare, dar și al noțiunilor de bază din anatomie și fiziologie. Deci, departe de simplul clișeu al prezentării „leacurilor băbești”, scopul nu este înlocuirea medicinei convenționale. Se axează mai degrabă pe susținerea organismului prin metode complementare care stimulează capacitatea sa naturală de echilibrare și vindecare.

Pe lângă activitatea scenică (colaborări, concerte prin diferite țări), Alexandra oferă lecții de canto și îi ajută pe alți artiști (inclusiv actori) cu tehnici de respirație și igienă vocală.

Revenirea la setările „din fabrică”

Pentru Alexandra, opera nu e o meserie care se așază confortabil peste fiziologia umană. E o formă de sport de performanță, ca baletul, cu corpul împins constant spre marginile lui. Ne povestește că, atunci când cânta în rusă fără să cunoască limba, slăbea câte două kilograme la fiecare reprezentație. La Wagner, colegii ei pierdeau și patru. Nu grăsime — apă, consum nervos, o tensiune care se descarcă brusc și lasă în urmă o foame pe care n-o poți compara cu nimic. Și totuși, indiferent cât de șubredă era starea ei într-o zi cu spectacol, nu a anulat niciodată o reprezentație. 

„Iar când se termină totul și corpul se relaxează, începe revolta. La mine se manifestă prin herpes; imediat ce dorm și știu că nu mai am nimic de făcut, îmi iese pe buze. E răspunsul tipic al organismului care nu știe ce să facă cu libertatea după o perioadă de stres crunt”, spune soprana.

 Alexandra povestește toate astea cu o candoare aparte în voce, dar și cu fermitatea unei persoane care cunoaște îndeaproape atât știința funcționării corzilor vocale, cât și eventualele shortcut-uri demne de domeniul improvizației absolute. Cu ea am fi putut continua să vorbim câte-n lună și-n stele: fiecare întrebare deschidea nu una, ci un întreg șir de paranteze, de curiozități, de excepții, care mai de care mai neobișnuite. 

În lumea ei, ne explică mai departe, nu există „puțin răcit”. Ce pentru un om obișnuit e o jenă cu care merge liniștit la birou, pentru un cântăreț devine o problemă serioasă: corzile vibrează altfel, iar sunetul iese strâmb. Sunt colegi care anulează spectacole pentru o zgârietură pe gât, dar ea spune că n-a vrut niciodată să fie sclava medicamentelor. Crede, în schimb, că adevărata diferență o face rezistența, înțeleasă și ca reziliență psihologică, dar și ca o capacitate de a împinge corpul, în limite rezonabile, dincolo de ce ar accepta el de la sine. 

Aici intră în discuție arma secretă a breslei: cortizonul. Pastila care taie durerea și inflamația dintr-o mișcare și care, pentru câteva ore, îți dă senzația că vocea merge chiar mai bine ca de obicei. Doar că prețul e mare. Alexandra ne povestește că circulă prin lumea operei povești despre artiști mari care au ajuns la leucemie din cauza abuzului de cortizon, ignorând constant semnalele corpului doar ca să fie extraordinari pe scenă. 

Pentru ea, naturopatia a fost o alegere conștientă, pe baza unui raționament simplu: „rezistența, de fapt, face diferența între un cântăreț bun și unul care nu se îmbolnăvește niciodată.” 

Trecem la respirație, și aici e poate cel mai surprinzător punct al discuției. Alexandra spune că oamenii, în general, nu știu să respire, deși o respirație corectă „îți poate salva 20 de ani din viață”. La cursurile ei predă o respirație atât de profundă încât elevii trebuie să simtă aerul coborând până în picioare: o oxigenare completă, pe care cântăreții o obțin pe gură pentru că au nevoie de cantități uriașe de aer, ca atunci când cască. 

Modelul pe care îl recomandă tuturor e, surprinzător, bebelușul: el respiră încă instinctiv corect, înainte ca viața de adult (cu stimulii ei, cu stresul constant) să-i strice tiparul. Iar pentru cei care vor să-și dea seama unde trebuie să ajungă aerul, are un truc: „gândește-te la momentul când te sperii. Atunci corpul inspiră perfect, unde trebuie, pentru că instinctul lui e să te țină în viață.”

 E o demonstrație fascinantă a ideii că, atunci când raționalizăm prea mult acte fiziologice firești, ne îndepărtăm de execuția aliniată cu natura noastră de specie.

Despre alimentație, Alexandra are o poziție neașteptat de relaxată față de tot folclorul vocii, care subliniază într-una ba nu mânca iute, ba nu mânca citrice, ferește-te de alune, și-așa mai departe…

Ea mănâncă picant și bea apă cu lămâie chiar în ziua spectacolului, îi place senzația de curățare. Profesoara ei din Italia avea o vorbă pe care o repeta des: „nu vă mai sensibilizați cu nimic.” Și ne mai povestește o întâmplare care spune totul: un coleg, bas extraordinar, fuma trabucuri între acte. Așa era obișnuit, așa îi funcționa vocea.

Apoi mai e un detaliu la care, sincer, n-am fi ajuns niciodată singuri, dar care a venit, la fel de firesc și de suav în brațele unor non-muzicieni: nevoia de „a treia ureche”. Adică de o persoană de încredere care să-ți spună cinstit cum suni de fapt, în sală: cum suni la repetiții, cel puțin. Pentru că, ne explică ea, ce auzi tu ca interpret, cu corzile vocale lipite de urechi, n-are aproape nicio legătură cu ce ajunge la public, undeva mai departe de locul din care izvorăște, pentru tine, sunetul.

Alexandra mai vorbește despre amorțeala emoțională, despre arta de a nu simți nimic. Despre cum nu trebuie să lași niciun rol să te surprindă, dar și procesul îndelungat pe care îl presupune atingerea acestei stări de veritabilă nestingherire:

„Poate sună paradoxal, dar pe scenă nu trebuie să te lași surprins de emoții. Trebuie să repeți atât de mult încât să poți juca emoția fără să o mai simți. Acum, când studiez Suor Angelica (n.r. Puccini), îmi vine să plâng, mă impresionează până la lacrimi . Dar când o voi cânta în fața publicului, nu voi simți absolut nimic. Mă voi concentra doar pe tehnică, iar publicul va fi cel care va trăi emoția pe care eu am înghețat-o în timpul studiului.”

Trebuie să repeți o operă atât de mult încât să ajungi „să o urăști aproape, să-ți fie aproape greață de ea”. Abia atunci o poți interpreta fără ca propriile tale emoții să se așeze peste partitură.

Dependența de meseria „infamă”

Ajungem, spre final, la o zonă pe care Alexandra o numește fără ocolișuri: drogul cântatului (dependența). Ne spune că a văzut colegi care suferă mai amarnic atunci când nu mai primesc roluri decât ar suferi dacă i-ar părăsi soțul sau copiii. E o comparație care sună brutal, dar ea o lasă să cadă cu firescul cuiva care a stat suficient în branșă încât să nu mai aibă nevoie să o îndulcească. La fel de reală e și depresia care vine după ce se termină o producție. Când se termină totul, vrei să fugi din orașul respectiv, altfel te înghite golul acolo.

Profesoara ei, o doamnă care a împlinit 100 de ani, avea o formulă pe care Alexandra o repetă cu un fel de respect amestecat cu resemnare: e-o meserie infamă. Acum te iubește toată lumea, mâine te-a uitat. O rostește ca pe-o mantră, dar cu efect inversat. Cu o nuanță aspră în plus, pe care Alexandra o pune pe masă fără menajamente: pentru femei, pragul vine pe la 50–60 de ani; bărbații mai pot păcăli timpul până spre 80. Tragedia, spune ea, nu e îmbătrânirea în sine, ci faptul că mulți artiști nu știu când să se oprească. A văzut voci de aur ajunse la 70 de ani care continuă să iasă pe scenă și se fac de râs, pentru că nu acceptă că momentul lor a trecut. Pentru ea, soluția elegantă e să te muți de partea cealaltă: să devii profesor, să dai mai departe ce ai învățat. Orice e mai bine decât să rămâi în memoria publicului ca o caricatură a artistului care ai fost.

EPILOG

(În această notă, cortina cade. Se fac plecăciunile. Se primesc aplauzele. Vanitas vanitatum. Noaptea se lasă cu ecouri ciudate înainte de o Mare Liniște. Dar și-n marea liniște, sufleorul și dirijorul își continuă treaba. Doar că de data asta, ca niciodată, pe gânduri. Piticii fiecăruia. Ceva mai conștienți acum de vocea-instrument, ne-ntindem în pat ca-n seara de dinainte de cel mai mare concert, dar adormim pe furiș, întocmai ca la repetiția generală).

Fotografii din arhivele personale ale artiștilor