„Bună ziua, ce predați acum?”
„Suntem la lecția despre reproducere.”
„Aaa! Deci faceți educație pentru sănătate, ce tare!”
„Nu, nu”, râde profesoara, „reproducerea animalelor!”
Așa am ajuns să asist la o oră despre reproducerea animalelor în compania elevilor de clasa a X-a de la Liceul Tehnologic Agricol „Mihail Kogălniceanu” din Miroslava, județul Iași. Aveau Modulul II: Bazele creşterii animalelor, cu Anamaria Andriucă, inginer zootehnist, absolventă a liceului la care acum predă.
Cu gândul la rigiditatea cu care se predă educația sexuală în școli, acolo unde este prezentată ca opțiune, și cu permanenta posibilitate de a fi interzisă prin lege (spre exemplu, de inițiativa legislativă „Inocența Copilăriei”, care a fost respinsă de comisiile de specialitate din Parlament în februarie), mă așez în banca a treia de pe rândul de la geam, lângă doi băieți care scriu pe foi scoase din mape de carton branduite cu numele programul „Liceele agricole – hub-uri locale pentru dezvoltarea fermelor mici și mijlocii”, care le sprijină școala.
Au deja fișe de lucru printate față-verso. Pe-o parte, organul reproducător al vacii. Pe cealaltă, organul reproducător al taurului. Începe o recapitulare a lecției trecute.
* * *
Miroslava este cea mai bogată comună din România, acolo unde unii ieșeni se retrag la vârsta a treia în case cu etaj, iar alții își construiesc microferme, cu speranța de a trece de partea antreprenoriatului. Liceul agricol găzduiește în curte fostul palat al prințesei Olga Sturdza, acum Muzeul Etnografic al Agriculturii din Moldova. Clădirea școlii e singura care face notă discordantă, amintind de uniformizarea specifică școlilor ridicate sub regimul comunist.
„Plecăm de la maturitate. Să ne spună Claudiu câte tipuri de maturitate avem”, desemnează profesoara, și-apoi îi lămurește că se referă la animale, moment-sincron cu un hohot de râs din clasă. Ana Maria Andriucă face echilibristică între glume și disciplină, mai ales atunci când predă jumătății de clasă formată din 18 băieți de 16 ani, puși pe șotii. La liceul agricol din Miroslava, modulele de specialitate se fac pe grupe, pentru că sunt prea mulți în total – 36 de elevi. Au împărțit clasa pe sexe dintr-un motiv foarte pragmatic: modul de abordare; băieții lucrează cu animalele de când sunt mai mici, învățați și încurajați de părinți, în timp ce fetele se concentrează mai mult pe partea de teorie și observație, elaborând și soluții veterinare din când în când. „N-o să pun o fată sau un elev mai firav să imobilizeze un animal, spre exemplu”, explică Andriucă.
La recapitulare îi întreabă când trebuie introdus un animal în etapa de reproducere. „Când au 75% din greutatea unui adult și produc celule sexuale”, spune unul dintre băieții de pe rândul de la ușă. Mulți sar cu două degete ațintite-n aer, semn că nu se plictisesc și știu și ei răspunsul. Într-o înșiruire de cuvinte ca ovul, spermatozoid, celulă sexuală femelă și celulă sexuală masculă, mă trezesc că simt firescul din glasul lor ca pe ceva neobișnuit. De ce organe sunt produse? „De ovare șî testicole”, răspunde cineva cu accent puternic. „Să ne spună George care sunt etapele ciclului sexual”, și George răspunde, „proestru, estru, metestru, diestru – iar etapa care ne interesează pe noi este estru”, adică perioada căldurilor la femele.
Andriucă îi felicită când răspund corect, iar când se trezesc pe lângă cere lămuriri: „Cine a zis că se repetă de trei ori ciclul sexual la scroafe, ia, la ce te-ai gândit?”, și îi încurajează să gândească singuri, ajutându-i: „Un calcul simplu facem: perioada de gestație la scroafă e de trei luni, trei săptămâni și trei zile, adică 114 zile. Ceea ce înseamnă că într-un an ea apucă să aibă gestație de trei ori, dar nu este triciclică. E policiclică de tip permanent.” Tot aici am aflat că vacile și scroafele „stau cu burtică” nouă luni, iepuroaica o lună, iar capra și oaia patru luni, „adică de la Sf. Dumitru până la Paști” – pentru că referințele tradiționale, după calendarul ortodox, funcționează în comunitățile mici.
După o mică recapitulare din ce-și aduc aminte, profesoara le cere să se uite pe foile de lucru, să vadă organele esențiale. „Câte părți are uterul, Andrei?” Îi desemnează pe cei care se uită pe geam, în stânga sau în dreapta, nu în foi, și e fericită când răspund corect chiar și-așa. „Trei părți: cervix, corp și coarne”, răspunde băiatul, iar Andriucă îi ajută să țină minte spunându-le că, la vacă, coarnele din uter au forma coarnelor de berbec.
„Am plecat din cervix și ajungem... unde ajungem?”, îi ghidează profesoara pe fișa de lucru cu desen. Băieții răspund în cor: „În vagin!”. Ei nu se hăhăie; mă trezesc singura care pufnește silențios din marginea clasei.
„Și singura parte care se vede, care e la exterior, care e?” Răspunsul încă nerostit mă duce cu gândul la București, în sala de cinema Elvire Popesco, unde am participat la o dezbatere despre educația sexuală în școli pe la începutul anului. Cristina Petrescu, psihiatru de copii și adolescenți și psihoterapeut de familie, milita atunci pentru numirea corectă, din punct de vedere științific, a organelor sexuale, atunci când le explicăm copiilor care sunt: „Sunt mulți oameni care cred că organul sexual feminin extern este vaginul. Nu, e vulva”, ceea ce mi-a amintit că nici eu n-am știut asta mult timp, copil fiind. Și cu siguranță nu am aflat de la școală.
Îmi fixez amintirea cu pixul pe un post-it în timp ce Andriucă își continuă lecția, cu observații utile pentru băieții care deja lucrează în microferma familiei: „O scroafă în călduri se poate identifica doar după vulvă, când este congestionată, tumefiată, înroșită”.
Elevii întorc apoi foaia, la aparatul reproducător al taurului. Se aud iar denumirile științifice ale organelor și celulelor sexuale care nu fac pe nimeni să râdă, contrar prejudecăților formate în capul meu despre liceeni și discuțiile despre sex. „Penisul, la taur, are forma literei S, așa îl recunoaștem”, spune Andriucă, „iar testiculele sunt organ pereche și au formă ovoidală, așa spunem noi, specialiștii.”
Singurele lucruri care îi fac să râdă sunt glumele lor de gașcă. Vorbind despre colectarea materialului seminal, profesoara spune că „picături de urină s-ar putea să mai găsim în acest proces, mai ales la vier” – și clasa izbucnește în râs – vierul fiind un porc necastrat, iar Vieriu numele de familie al unuia dintre colegi, o asociere facilă care le întrerupe, pentru câteva secunde, concentrarea. Ca să-i liniștească, profa trece repede și pronunță și mai apăsat VIER, VIER, „haideți, măi, băieți”.
* * *
Am plecat de la ora despre reproducerea animalelor gândindu-mă la posibilitatea de a preda și educație sexuală într-un mod la fel de firesc.
La aceeași dezbatere de la Elvire Popesco, Cristina Petrescu spunea că adulții tratează aceste subiecte cu o rușine care nu le permite să dea mai departe niște principii sănătoase de viață. Și atunci frica joacă un rol central într-o poveste în care toate tabuurile și fricile pe care le au adulții ajung mai târziu la copii, la adolescenți. Crezând că educația pentru sănătate înseamnă doar educație sexuală, foarte multă lume rămâne cu un singur cuvânt pe retină, „sex”. Dar într-un cadru profesionist și uman în același timp, vorbind despre penis, vagin, vulvă și ciclu sexual într-un mod personalizat, pe grupe de elevi, poate că lentila nu s-ar mai lărgi sau îngusta în funcție de privitor. Poate că, în definitiv, și reproducerea animalelor, și reproducerea oamenilor, cu dilemele care apar din fiecare subiect în sine, ar trebui să se numească educație pentru viață.
