Să fii profesor la țară sau în urbanul mic e cu totul altă poveste decât a fi profesor în școlile bune de la oraș. Avea să vadă cu ochii ei asta, acum șapte ani, profesoara de română Ivona Munteanu, când a ajuns la Budești, Călărași. Primul ei an la catedră. Spune că dacă n-ar fi fost rețelele de profesori ale unor ONG-uri, probabil ar fi renunțat. Am discutat la REZOLVAT despre „singurătatea profesorilor” și burnout-ul din educație, dar și despre posibile soluții.
Antoneta Împușcatu, directoare la Școala Gimnazială „Ion Creangă” I.C. Brătianu, din Tulcea, are aceeași rutină de 35 de ani. Traversează Dunărea cu bacul zilnic până la școala din sat unde predă fizică și chimie. Crede că științele exacte trebuie să se completeze între ele și predă interdisciplinar împreună cu colegii ei. Și ca să se asigure că nu rămâne cu catedrele neocupate, merge în fiecare vară la ședințele de repartiție și ține un discurs motivațional ca să atragă profi.
Bucureștiul a recăpătat repede aerul de dinainte de pandemie o dată cu începerea școlii: trafic, autobuze pline, oameni pe străzi. „Începem să intrăm în normalitate, eu cred că asta e cel mai important”, spune aproape euforic o mamă care și-a lăsat copilul în fața Școlii 179 din București. Este una din unitățile de învățământ care au organizat două schimburi pentru elevii din învățământul primar și cei de a opta. Și când și-au lăsat copiii la școală, s-au adunat ciorchine la poartă, până i-a alungat paznicul. Deschiderea școlii i-a făcut să uite de pandemie.
