Sălile de așteptare sunt locuri în care auzi multe. Cine ce face, cine ce spune, cât mai e prețul nu știu cărui produs, la ce medici se tratează lumea și cum sunt profii din diferite școli. „Copiilor le place de proful X. Nu-i stresează, le dă note mari, aproape toți au zece. E conștient că materia lui, nefiind de BAC, nu îi interesează pe elevi. Sunt dezamăgiți însă de proful Y: nu prea face mare lucru, iar majoritatea dau bacalaureatul din materia pe care o predă.”
E aici ceva ce nu se leagă, nu?
Miriam Mircea locuiește de aproape un deceniu în Berlin. Este profesoară de limbi străine și le predă engleza și franceza nemților pentru muncă și germana imigranților, dar face și pregătire cu elevii, ca să țină pasul cu școala. Elevii fac meditații fie la recomandarea unui profesor sau la cererea părinților „pentru a-i ține pe elevi ocupați mai multă vreme”. Miriam a învățat germana la același institut unde predă astăzi.
Cum dăruim? Ce dăruim? Cum primim ceea ce ni se dăruiește?
E o abilitate de viață, nu? Este o competență, în fond. Dacă ar fi să subordonăm răspunsurile la aceste întrebări uneia dintre competențele-cheie formulate în 2018 de Consiliul Uniunii Europene, aceasta ar fi competența personală, socială și de a învăța să înveți, mai exact prima parte a ei.