„Părinții și profesorii ar trebui să ne asculte, nu doar să ne audă”

Sebastian, 17 ani: Învăț să spun ce gândesc

Când eram mai mic, credeam că școala înseamnă doar teme, note și ascultat la lecții. Cu timpul, am înțeles că educația e mai mult decât atât: e felul în care învățăm să fim noi înșine, să gândim, să vorbim și să ne facem auziți. 

Pentru mine, dreptul la educație merge mână-n mână cu dreptul la exprimare. Mi s-a întâmplat de câteva ori să ridic mâna în clasă și să fiu oprit cu un „nu mai comenta”. Alteori, am avut profesori care m-au încurajat să spun ce cred și să-mi susțin ideile. Diferența dintre cele două situații e uriașă: într-o sală de clasă unde vocea ta e ascultată, înveți cu bucurie; într-una unde ți se spune doar „taci și scrie”, înveți cu frică. 

Îmi amintesc o oră de limba română în care am avut de discutat un text despre prietenie. Am spus o părere diferită de a celorlalți, iar profesoara m-a rugat să explic de ce cred asta. Discuția s-a transformat într-un dialog adevărat, în care fiecare a putut să spună ce simte. La final, toți am plecat cu ceva nou în minte, nu doar cu o notă în catalog. Atunci am înțeles cât de important e să ai dreptul de a te exprima fără teamă. 

Încerc să promovez aceste drepturi în felul meu: pun întrebări, îmi spun părerea, ascult ce au și ceilalți de zis. Uneori, propunem împreună idei pentru a face orele mai interesante, iar unii profesori chiar țin cont de ele. Poate pare ceva mic, dar pentru noi, elevii, înseamnă mult să fim implicați, nu doar prezenți. Cred că adulții, profesorii, părinții, autoritățile ar trebui să ne dea mai multă încredere. Să ne întrebe ce gândim, să ne lase să greșim, dar și să ne argumentăm opiniile. 

Educația adevărată nu se face doar din manuale, ci și din dialog. Când un copil simte că e ascultat, capătă curaj să învețe, să întrebe, să viseze. 

De Ziua Internațională a Drepturilor Copilului, mi-aș dori ca tot mai mulți adulți să înțeleagă că nu cerem să fim ascultați din politețe, ci pentru că avem ceva de spus. Noi, copiii, nu suntem doar viitorul, ci și prezentul. Avem idei, soluții și dorința de a schimba lumea în bine, dacă ni se oferă spațiul să o facem. 

„Ziua mea. Drepturile mele” înseamnă pentru mine să pot spune, fără teamă și fără rușine: „Învăț, Vorbesc, Contez”.

Vlad, 17 ani: Ochii nu sunt de ajuns! 

Încă de când eram în gimnaziu am fost și martor și victimă nu numai a bullying-ului, dar și a fricii de a-mi exprima opinia în fața celorlalți din cauza judecăților care mi se adresau atunci. Lumea are vaga impresie că „e doar o glumă” sau „facem și noi mișto de el că e slab și neputincios”, acestea împreună cu multe alte jigniri care pentru ei par niște simple tachinări sau un motiv de a râde. Dar un copil poate chiar să nu mai aibă vreodată curajul să mai vorbească din cauza lor. 

Eu am fost agresat verbal, iar la început a fost acceptabil, dar după a devenit un stres, un fel de frică de a veni la școală, pentru că de fiecare dată când mă exprimam în clasă sau făceam orice mișcare, cineva ar fi avut ceva de spus la adresa mea; devenise obositor. De atunci am rămas cu o frică de a fi judecat, iar înăuntrul meu știam că vocea mea nu conta pentru nimeni, în afara de familia mea. Dar ce m-a ajutat cel mai mult să trec prin experiența mea a fost un prieten din clasă. Nu eram foarte apropiați, nu ieșeam foarte des, dar el era activ și se implica în prietenia noastră.

Fără el nu aș fi trecut prin tot așa ușor pentru că în preajma lui nu m-am simțit niciodată singur și neputincios, așa cum mă simțeam de obicei oriunde mă duceam. Mereu a fost prezent și m-a înțeles, iar atunci când eram nedreptățit, îmi lua apărarea, și asta pentru mine a însemnat totul. Există o diferența mare între a ști că cineva este nedreptățit și a interveni/acționa cu scopul rezolvării problemei, și exact acest gest l-a făcut prietenul meu.

Luați acest articol ca un semnal de alarmă în societate, pentru că ne uităm mai mult decât facem. 

Ne știm drepturile și vedem în jurul nostru atâția copii în situații cu mult mai grave decât prin ce am trecut eu, care îi traumatizează și îi lasă marcați pe viață, unii copii din păcate chiar asociindu-se cu consumul de droguri, alcool sau cu anturaje care le pun viața în pericol, dar nu sesizăm nimănui acest lucru, pornim cu mentalitatea nepăsătoare: „de ce ar fi treaba mea să intervin?” și nu acționăm. 

A dispune de niște drepturi necesită și foarte multă responsabilitate. Pe lângă să le știi, responsabilitatea este să le și răspândești în societate și în rândul celor afectați. Noi trebuie să devenim ambasadorii fiecărui copil din România și agenți în procesul de promovare a drepturilor Convenției Națiunilor Unite. 

Pe mine prietenul meu m-a ridicat enorm iar acum am puterea necesară ca să-i ridic și eu pe alții care sunt batjocoriți, agresați în orice fel, discriminați, înfricoșați de lume etc. 

Impactul nostru asupra copiilor, oricât de mic pare, contează enorm pentru ei. Mie acel prieten mi-a asigurat protecție și mi-a dat încredere să mă exprim liber. 

Copiii au nevoie să se știe văzuți și apreciați, au nevoie să fie înțeleși măcar de o persoană fără să fie judecați, au nevoie de sprijin, multă empatie și răbdare din partea celorlalți. 

Este foarte important să se pună accentul pe comunicare, dar mai ales pe înțelegere, pentru că așa va ști că cineva chiar îl înțelege. 

Niciun copil nu vrea să stea în frică, de aceea părinții, de exemplu,să-și amintească să punem în aplicare toate drepturile de care copilul beneficiază, să fie mult mai atenți la stările și nevoile lui. În fiecare zi caut modalități prin care pot să-i fac pe colegii și prietenii mei mai fericiți și să mă asigur că și ei știu că nimeni nu are dreptul să-i judece și nici să-i discrimineze.

Anamaria, 13 ani: Vocea mea are putere

Când eram mică, aveam impresia că doar adulții erau respectați atunci când își exprimau opiniile, iar eu trebuia doar să ascult deoarece credeam că ei știau „mai bine decât mine.” Cu timpul am realizat că nu este chiar așa și că am pot să-mi exprim ideile și gândurile liber, iar acestea să fie tratate cu respect de către ceilalți. 

Am început să-mi dau seama de acest lucru la școală, când doamna profesoară ne-a propus să dezbatem o temă. Îmi era teamă să răspund deoarece nu doream să spun ceva greșit iar colegii să râdă de mine. Totuși, profesoara a observat că eram timidă, m-a încurajat să particip, spunând că orice idee contează. Am prins curaj și am spus ce gândeam. Colegii m-au ascultat cu atenție și m-au primit în discuție fără să mă judece. Din acel moment am început să particip mai des. 

Mai târziu, într-o oră de biologie, doamna profesoară ne-a întrebat cum ar putea să facă orele mai interesante. Am spus că ar fi mai distractiv și mai ușor de înțeles dacă am putea învăța prin jocuri și proiecte, nu doar din caiet. Chiar dacă am auzit câteva râsete din partea colegilor mei, profesoara mi-a ascultat ideea și a aplicat-o următoarea oră. 

Mi-am dat seama cât de important este de să îți exprimi părerea, iar de atunci încerc să contribui cu ideile mele cât de mult pot. Îmi încurajez constant colegii și prietenii deoarece fiecare părere contează și putem învăța unii de la ceilalți. 

Cred că adulții, părinții și profesorii ar trebui să ne asculte, nu doar să ne audă. Să ne dea șansa să explicăm cum gândim, chiar dacă ei nu sunt de acord cu noi, să putem să ne exprimăm opiniile, iar ele să fie ascultate cu adevărat. Așa ne putem dezvolta ideile și ne forma propria voce. 

Dreptul la opinie nu este doar despre a vorbi, ci despre a fi respectați atunci când vorbim. Este dorința noastră, a copiilor, de a participa alături de adulți la discuții și de a fi luați în serios. De Ziua Internațională a Drepturilor Copilului, mi-aș dori ca fiecare copil să simtă că vocea lui contează și să o folosească ca o putere atunci când dorește ca ideile lui să fie ascultate și luate în serios. Pentru că fiecare copil are ceva important de spus. 

Tema acestui an „Ziua mea. Drepturile mele” mă face să mă gândesc că vocea mea are putere nu doar azi, ci în fiecare zi.