- Acest articol este susținut de Asociația Timp pentru Copii Brașov.
Ingrediente: copii sănătoși și veseli, profesori competenți și empatici, părinți implicați, colaborare, competiție, creativitate, spațiu primitor, zâmbete, îmbrățișări, felicitări.
Timp de preparare: mai mulți ani.
Indicații: Se iau copiii sănătoși și veseli și se modelează de către profesorii competenți cu multă empatie. Se colaborează cu părinții care se vor implica în educația copiilor. Se toarnă totul într-un spațiu primitor (săli mari, luminoase, aerisite, cu mobilier adaptat), se adaugă creativitate și competiție și se lasă la copt. Se verifică mereu să nu dea pe afară, să nu se ardă, dar să se rumenească bine. Se ornează cu zâmbete, îmbrățișări și felicitări. Școală bună, poftă bună!
Așa arată o „școală cu lipici”, în viziunea unei învățătoare din Brașov. După trei ateliere la care a participat printr-un proiect al Asociației Timp pentru Copii, știe că educația se face cu oameni și cu emoțiile lor.
„Învățăm să fim împreună”
„Școala cu lipici - emoții care unesc școala și familia” este o inițiativă care a adus împreună, în trei ateliere interactive, 50 de învățători și învățătoare din Brașov. Scopul - să descopere metode ușor de aplicat prin care școala și familia pot deveni parteneri în educația copiilor.
Și într-o zi de miercuri, 5 noiembrie, pe înserate, într-o sală a Școlii Gimnaziale Nr. 2 „Diaconu Coresi”, a avut loc cel de-al treilea atelier, cu care se încheie proiectul.
Ingrediente de aur și „un gram de masochism”
„Învățăm să fim împreună” este mesajul scris pe tablă cu care Andreea Sandu, președinta asociației, și Cris Iordache, formatoarea atelierului, îi întâmpină pe învățătoare și învățători. Și fiecare primește o agendă, un borcan decupat dintr-un A4 și o foaie pe care vor scrie, mai târziu, rețeta unei școli cu lipici.
Cris îi invită pe învățători și învățătoare să scrie pe capacul borcanului un cuvânt pozitiv care începe cu inițiala prenumelui lor. Cuvintele se aud din sală, unul câte unul: dragoste, credință, compasiune, loialitate, emoții, ambiție, dulce, curaj, răbdare, generozitate, rațiune, motivație, aventură, amabilitate.
Fiecare borcan spune acum o poveste. „Suntem convinse că și copiii au simțit aceste calități în fiecare dintre voi”, le spune Cris.
„Dacă noi (învățătorii, n.r.) ne apreciem munca, atunci putem spera că și părinții vor face la fel.”
Apoi, cu o melodie la pian pe fundal, învățătorii și învățătoarele scriu reteța unei școli cu lipici.
„Care sunt ingredientele de aur?”. Andreea îi îndeamnă să scrie rețete complexe, fără să se teamă că ar putea fi prea îndrăzneți. Și pe măsură ce încep să pună pe hârtie ideile, le spune zâmbind: „Miroase bine!”.
E nevoie de „un gram de masochism” ca să rămâi la catedră, pică cu toții de acord atunci când încep să-și prezinte rețetele.
Apoi, participanții sunt împărțiți în echipe de câte trei: un observator, un învățător și un părinte. Cu joc de rol, fiecare grup încearcă să demonstreze cât de dificil poate fi uneori să împartă toate taberele, să răspundă la nevoile și așteptările tuturor.
Conținuturi
La atelier, participanții au învățat cum să navigheze în conversațiile dificile cu părinții. Li s-a vorbit despre strategii de ascultare activă, empatie și comunicare autentică. Au descoperit, spre exemplu, cum schimbarea unor simple formulări - de la „De ce faceți asta?” la „Ce simțiți de fapt?” - poate transforma o discuție tensionată într-una orientată spre soluții.
„Poziționați-vă ca sprijin și aliat, nu ca adversar. Arată că sunteți în aceeași echipă, lucrând împreună pentru binele copilului”, e un alt sfat din atelier.
În urma întâlnirilor, pe lângă experiența de formare și sprijinul direct de la Asociație, participanții rămân și cu un ghid al întâlnirilor cu părinții și unul al ședințelor cu părinții.
Din ghidul ședințelor cu părinții, învățătorii află, printre altele, cum să se raporteze la părinții preocupați sau anxioși, la părinții care le contestă metodele sau în cazul conflictelor dintre copii.
Dacă, de pildă, părinții sunt neliniștiți din cauza performanței copilului, a volumului de teme sau a comportamentului la clasă, învățătorul e îndrumat:
- Să asculte cu răbdare părintele, fără a-l întrerupe;
- Să repete, pe scurt, ce a înțeles pentru claritate („Deci vă îngrijorează că…”);
- Să dea exemple concrete și soluții posibile, fără să facă promisiuni nerealiste;
- Să sugereze întâlniri periodice pentru a monitoriza progresul copilului.
În practică: să pornești „de la starea de bine a partenerului de discuție”
Luminița Țoțoiu predă la Școala Gimnazială nr. 2 „Diaconu Coresi” de patru ani, dar are o vechime de 32 de ani în învățământ. A lucrat atât în mediul rural, cât și în urban, și spune că „este o mare diferență între părinți”. La sat, „se mai păstrează respectul față de profesori”. S-a lovit de multe situații în care părinții au încercat să intervină peste metodele ei de predare.
„(Părinții, n.r.) își doresc neapărat succesul. Și succesul să se întâmple instant, fără să depună copilul prea mult efort”, explică Diana Comșa, învățătoare aflată în cel de-al 30-lea an de predat, participantă și ea în atelier.
Spune că ea, ca învățătoare, nu are nevoie ca părintele să-i facă temele copilului, ci „să fie prezent acolo, lângă copil. Când copilul cere ajutorul, când se simte nesigur, când are o problemă emoțională”.
Elevul, mai explică învățătoarea, trebuie mai întâi să vină din familie „cu un echilibru emoțional”, pentru ca ea „să poată lucra pe partea academică”.
În relația cu părinții de la clasele la care a fost învățătoare, și-a dat seama în timp că trebuie să pornească „de la starea de bine a partenerului de discuție”.
Își amintește un episod recent: „Am chemat părinții unui copil la școală. Ei știau cam despre ce e vorba. Au venit amândoi hotărâți să-mi țină piept. Se gândeau că cine știe ce…”
Spune că a ales să-i întâmpine „cu zâmbetul pe buze”. Și zâmbindu-le i-a întrebat „cum se simt, cum sunt, ce mai fac”.
„În atitudinea lor corporală s-a văzut cum se înmoaie, cum se relaxează. La finalul discuției am scos în evidență faptul că eu vin către ei cu bunăvoință spre binele copilului. Și că toate demersurile mele către asta converg.
Tot calea empatiei a ales-o și învățătorul Radu Mindu, cu o experiență de peste 38 de ani în învățământ.
„Trebuie să ai un pic de fler, îți trebuie un anumit simț, pe care îl capeți în timp, ca să gestionezi situația și să-i aduci la un modus vivendi (la o înțelegere, n.r.), pentru că, într-adevăr, unii dintre ei sunt un picuț greu de gestionat. Trebuie empatie foarte multă”, concluzionează el.
După 30 de ani la catedră, încă ai de învățat
Cu toții au peste 30 de ani de experiență, dar au ales să-și continue formarea prin astfel de ateliere din motive diferite.
„Cu toate că am o experiență în spate, am învățat foarte multe”, spune învățătoarea Luminița Țoțoiu. Ea s-a înscris din curiozitate.
Învățătoarea Diana Comșa spune că a simțit nevoia să fie „într-un cadru non-formal cu alții care simt la fel, care gândesc la fel”. Și acum, la finalul celor trei ateliere, descrie experiența ca pe „o formă de terapie, dar și un cadru relaxat de a găsi soluții simple, firești”.
Radu Mindu, în schimb, a vrut să evite o capcană. „Odată cu trecerea timpului capeți experiență, dar riști să cazi într-o autosuficiență. Ai senzația că le știi pe toate.” Pentru el, cursul e un mod de a se reinventa: „Și unde te poți reinventa mai bine decât alături de colegi care întâmpină aceleași situații?”.
Indiferent de formarea teoretică, realitatea din teren îi face pe profesori să spună că, uneori, ar avea nevoie de un mediator. „Un curs te învață la nivel teoretic… dar în momentul în care se întâmplă, te umple furia, frustrarea și nu mai gândești logic.”
Diana Comșa crede că ar fi de ajutor „un coleg care să ne fie alături, un grup de sprijin în școală, care să facă o intervenție imediată”.
Cum a pornit totul?
Andreea Sandu, președinta Asociației Timp pentru Copii, este și învățătoare. Spune că e „un om care iubește educația în toate formele ei”, și crede „în puterea comunității, în educația făcută cu suflet și în oamenii care aleg în fiecare zi să facă bine acolo unde sunt”.
De mică a vrut să fie învățătoare, doar că drumul a purtat-o „și spre rolul de creator de proiecte, de formator și chiar de sprijin pentru alți educatori”.
Și tot ce face pornește din convingerea că elevii cresc frumos atunci când cresc odată cu ei și adulții din jurul lor. De asta a înființat anul acesta Asociația Timp pentru Copii, „din dorința de a aduce mai mult sens și mai multă emoție în educație”, după mai multe proiecte mici sau întâlniri încheiate „cu entuziasm”.
„Practic, asociația este o prelungire firească a ceea ce eu fac în clasă, doar că mi-am dorit să ajung la mai mulți copii, la mai mulți părinți și la mai mulți profesori în același timp.”
Ideea atelierelor a venit dintr-o nevoie pe care o simțea atât la ea, dar și la colegii ei: „de reconectare, de respiro poate, de inspirație, de emoție, de sens”. Mai mult decât atât, a simțit și că formările oficiale sunt, de cele mai multe ori, „tehnice, metodice, teoretice”, și că nu reușesc mereu să se concentreze pe emoțiile profesorului de la catedră.
A ales ca atelierele să fie „un spațiu sigur, unde profesorii pot să se redescopere și să învețe prin bucurie și să reia legătura autentică cu părinții și cu elevii, dar și cu ceilalți colegi”.
În cele trei ateliere i-a simțit pe învățători și învățătoare „curioși, puțin reticenți la început, pentru că astfel de cursuri nu sunt unele obișnuite”. Pe parcurs, povestește ea, „s-au deschis complet”. A simțit că aveau nevoie „să fie ascultați”.
„Cred că învățătorii au nevoie de formare emoțională, de exerciții de empatie, de comunicare cu părinții și de sprijin real. Și dacă aceste formări nu vin din sistem, de sus, le putem construi noi, implicându-ne.”
Poveşti cu lipici - emoţii care unesc şcoala şi familia este un proiect finanţat prin programul Start ONG, lansat de Kaufland România şi implementat de Asociaţia Act for Tomorrow.
