Când era elevă, ca să țină pasul cu toceala cerută, Luiza o ruga pe mama ei să-i ia liber câte o săptămână de la școală, ca să învețe în ritmul ei. Facultatea cu al său tsunami de cursuri a împins-o să caute răspunsul la întrebarea: eu cum învăț cel mai bine? A urmat o călătorie de aproape 10 ani, din care un an și jumătate prin lumea largă, ca să se descopere.
Toceala
Luiza Apostu este din Onești, Bacău. Orașul Nadiei Comăneci a pierdut în zece ani, de la un recensământ la altul, 14% din populație. Și când Luiza era elevă, acum două decenii, orașul suferea de lipsa oportunităților pentru tineri care abia așteptau să fugă la facultate sau la muncă. Singura activitate din orașul ei la care putea participa în afara școlii era o redacție de critică literară. „Stăteam pe lângă niște oameni pe care îi admiram din zona asta de literatură și scriam, făceam reportaje, traduceam cărți de-ale lor”, povestește Luiza.
În rest își umplea timpul mai ales cu școala. Încă de atunci a înțeles că ceva era în neregulă. „Îmi dădeam seama că mi-e greu la școală. Așa că o rugam pe mama să îmi ia liber câte o săptămână ca să pot să stau acasă să învăț cum aveam eu nevoie, în ritmul meu.”
Apoi facultatea, la București, a venit cu un șoc. „Crize de plâns pentru că trebuia să înveți manuale întregi la facultate. Nu aveam o logică, nu aveam o structură. Felul în care învățam era doar prin foarte multă memorare”, spune tânăra.
Nu-și mai amintea nimic din ce învățase în gimnaziu, nici măcar la materiile la care a fost olimpică.
Apoi a găsit o salvare: Universitatea Alternativă. O gașcă de studenți nemulțumiți, asemenea Luizei, de cum se predă în sistemul clasic, s-au adunat într-un sistem personalizat, în care învățau și se învățau unii pe alții antreprenoriat, comunicare, new media, educație și management.
Autocunoașterea
Luiza s-a înscris atunci la programul numit autonomie în învățare, în care treci printr-o etapă de autocunoaștere ca să înțelegi cum asimilezi tu informația cel mai bine.
A aflat că ea învață „de la oameni și experimentând”. „Adică până nu trec eu prin filtrul meu un model, mi-e foarte greu să pot să zic teorii”.
Și-a deschis apoi primul start-up, un atelier de croitorie. O prietenă care avea un program de educație financiară și antreprenorială pentru copii a chemat-o pe Luiza să le vorbească copiilor despre cum e să ai afacerea ta la 21 de ani. I-a plăcut atât de mult atunci să lucreze cu copiii, încât a mers mai departe să organizeze o tabără, împreună cu prietena ei. Așa a pornit o călătorie de șase ani în care a predat educație financiară și antreprenorială în școli private.
„Îi auzeam foarte des pe copii spunându-mi: Lulu, vrem să facem și mate și română cu tine, de ce nu pot să fie toate cursurile așa? Eram și cel mai distructiv profesor de cursuri opționale din școli, pentru că nu stăteam în bănci, se făcea și haos. Și am mai observat o chestie: se descărcau foarte mulți la mine. Îmi dădeam seama că fac foarte mult socio-emoțional”, povestește Luiza.
A închis atelierul de croitorie și s-a concentrat pe lucrul cu copiii. Și cum toate se leagă, în Universitatea Alternativă avea un curs numit „Schools Around the World” care le vorbea despre alte modele de învățare adunate de prin lume, iar provocarea pentru cursanți a fost să facă și ei un learning journey. Adică să meargă la o școală „altfel” și să afle mai multe despre modelul ei.
Explorarea: Olanda, Spania, Belgia
Așa a ajuns în Olanda, unde locuia și o prietenă, ca să viziteze școli de acolo. Unele îi răspundeau la mail, la altele mergea pur și simplu direct la ușa lor.
Acolo a aflat despre „agile learning” - învățare agilă, și s-a înscris la o formare în Spania. A petrecut o săptămână întreagă alături de oameni din toată lumea, curioși despre aceleași lucruri ca ea.
Învățarea agilă se referă la un climat întreg de învățare care înseamnă să înveți cu pași mici și o revizuire continuă, în care încercarea și greșeala și învățarea practică sunt în mijlocul întregului proces.
Departe de definiții, Lulu explică termenul pornind de la metafora unui copac, unde la bază, rădăcinile și solul reprezintă încrederea în copil, că el poate să facă și poate să aleagă și că știe ce are nevoie în fiecare moment. „Iar apoi se desprind câteva principii care îl ajută mai degrabă pe copil să învețe să-și dezvolte autonomia și să nu fie dependent de un adult.”
Adică nu mai ai profesori care îți zic în orice moment ce să faci, mură-n gură. „Intervii cu maxim suport, dar cu minimă invaziune pe ceea ce face el. În loc să zic: vrei să te ajut? Las pe el să-mi ceară ajutorul sau sunt acolo pentru el, ghid.”
Din Spania a plecat în Belgia, la una dintre cursantele întâlnite acolo care avea în Ghent un Agile Learning Center. Și apoi în Mexic, unde i s-au deschis ușile la zeci de școli. A stat o lună și a vizitat în jur de 15 școli.
Mexic: școli în hambare, în conace sau în mijlocul pădurii
„Am văzut și școli care erau în hambare, foste herghelii de cai. Am văzut și școli care erau în super palate pe care niște oameni le-au oferit ca spațiu altor oameni. Am stat și într-o școală în pădure o săptămână și am dormit în sălile copiilor. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult în spațiile din Mexic este că mă lăsau să fiu și elev, participant cu copiii, și cofacilitator, m-au absorbit în cultură, pur și simplu.”
Acolo a putut să testeze cu adevărată această latură de învățare agilă și autodirijată, „adică să-i dai spațiul și libertatea copilului să învețe în funcție de ceea ce îl pasionează.”
Disonanța: „Dar copiii ăștia când învață mate și română?”
Pe tot parcursul experienței mexicane, deși îi plăcea ce trăiește, ceva încă o trăgea înapoi: „Constant în mintea mea era întrebarea, dar totuși, copiii ăștia când învață mate și română? Că, înțeleg, autodirijat, pasiune, dar cum învață să scrie, să citească? Era dezvățul meu propriu pe care trebuia să-l fac.” Și l-a făcut. După ce a decis să revină în țară.
„Eram curioasă să deschid ceva aici. Și am început cu o tabără. Așa a început Rubik!”.
Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă imprimată cu corpuri cerești aurii, ne face turul centrului Rubik. A fost și școală până anul acesta, dar au fost nevoiți să-i închidă porțile și s-au transformat în „comunitatea agilă”. Practic, ca să se dezvolte într-un campus, așa cum își planificau, aveau nevoie de mulți bani și și-au dat seama că trebuie să pună acest proiect pe pauză.
Duc misiunea mai departe prin atelierele pentru elevi și prin programe de formare pentru educatori.
Necancelaria unde stau ghizii de învățare
Trecem pe lângă o ușă întredeschisă. În camera micuță stau turcește, pe covor, mai multe tinere. Este „necancelaria”, unde copiii pot intra oricând.
„E un spațiu al nostru, al tuturor, cumva. Copiii vin și dau feedback sau spun ce au ei nevoie. Nu luăm decizii aici pentru că așa am considerat noi ca adulți că e mai bine pentru ei. Când colegii mei spun: nu știu ce să mai fac, îi simt agitați, eu le zic: întreabă-i pe ei! Degeaba gândim noi cea mai bună variantă pentru ei, când de fapt tot ei o să ne dea răspunsul cel mai acordat cu ei.”
În comunitatea de învățare Rubik, unde copiii vin după cursurile de la școlile tradiționale, adulții nu sunt profesori, ci ghizi de învățare. „Noi ne numim facilitatori sau learning guides. În spațiu ăsta al educației în care tu te poziționezi ca profesor care le știe pe toate, atunci dacă nu știi, nu ești confortabil să ți se pună întrebări. În spațiul pe care noi îl creăm aici e OK să nu știu răspunsul la întrebările copilului: hai să căutăm împreună!”.
Copiii se învață între ei
În plus, se poate întâmpla ca elevii dintr-o grupă să aibă vârste diferite și să țină ateliere unii altora. „Când îi înveți pe alții se dezvoltă o metacogniție și oricum învață mult mai ușor. Și ce e fain este că odată ce cultura s-a creat, îi absorbe și pe noii veniți. Poate ești mai timid și poate nu ai vrea să ții un atelier, dar văzându-i pe ceilalți că sunt pasionați de ceva, zici: aș vrea și eu să am pasiunea mea sau să țin un atelier.”
Pe pereți sunt tot felul de indicații care să ajute copilul să fie cât mai autonom. „Venind dintr-un sistem în care li se spune ce să facă, prea puțini știu să mai gândească pentru ei sau să ia decizii. Tot învățarea agilă înseamnă și să luăm decizii pentru că trăim în spațiu împreună. De exemplu, au orarul pus peste tot, pe culori, și știu exact ce urmează”.
Urcăm la etaj prin săli cu pereții curați, aerisite, decorate cu plante verzi, cu puține desene și mobilier adecvat. Ajungem în atelier, în Makerspace, unde își pot face de la zero proiectele. Au bormașină, cuie, fierăstrău, imprimante 3D. Au și un curs de artă, ne explică Luiza, unde discută despre asta sau fac de la desene în cărbune la scriere creativă, povești.
În orarul informal au și „Passion project” în cadrul căruia lucrează la proiecte pe termen mai lung, legate de ceva care îi pasionează. „Pentru că aici dai și de frustrare, și de «m-am plictisit», și de «nu mai știu ce să fac». Pe cei mai mari, îi provocăm și să iasă din zona de confort. Sunt proiecte în echipă sau proiecte individuale. Sunt proiecte de la un ziar al lui Rubik până la cum face pinata sau un manual.”
Și totuși, copiii de la Rubik când învață să scrie, să citească și să socotească?
„Învățarea e agilă și e liberă, dar are nevoie de structură. Doar în structură și niște limite între care ei pot să jongleze, copiii se simt în siguranță. Învățarea se întâmplă în proiectele de makerspace, în care învățăm să construim o casă și să măsurăm. Se întâmplă atunci când își dau seama că vor să participe la un atelier care presupune să scrie ceva și cum ei nu știu suficient de bine literele, apare și interesul”, explică Luiza.
Orele de română și de matematică au diferite stații de învățare și copiii își aleg ce vor să învețe în acea zi, așa cum și adulții pot alege ce fac în funcție de disponibilitatea emoțională.
„Era o stație, de exemplu, de reading, în care învățau pe niște cărți speciale pe care să învețe să citească pe silabe și apoi să facă înțelegere de text și aveau niște zaruri pe care trebuiau să le dea și pe baza unui tool trebuiau să răspundă la întrebări cu un alt coleg. Și asta e partea de comunicare orală care se întâmplă clasic în sistem”, mai spune Luiza.
O altă stație are litere din lemn sau pot desena litere pe nisip sau din făină și apă. În timpul ăsta, asistenții de învățare se plimbă pe la stații ca să se asigure că elevii au înțeles instrucțiunea sau să fie acolo dacă s-au blocat.
Centrul Luizei este unul în care se poate greși. „Eu apreciez un caiet cu greșeli. Nu zic că trebuie să fie cu mâzgălituri peste tot, dar dacă n-ar fi greșeală, unde mai e învățarea? E doar din frică sau doar din controlul unui adult care acolo, la fiecare liniuță pe care copilul o face, să-l ajute de mânuță, să facă lucrurile corect ca doamna a doua zi să fie mulțumită? Copilul ăsta cum o să învețe când o să aibă presiune de la un job, când are o prezentare?”.
Relații
Oamenii care lucrează în educație rămân repede „fără bandă”, crede Luiza. A învățat în timp să le spună copiilor când nu se simte bine, să nu mai ascundă asta, așa se reglează împreună. „Ei devin empatici și zic, a, păi adultul nu este acest zeu. Este un om normal, cu emoții, care simte” .
Crede că e esențială o relație bună între adult și copil în clasă. Fiindcă cei mici „vin și îți pun oglinzi. De exemplu sunt momente în care copiii zic, ești agitată sau n-arăți bine, ești supărată. Așa este! M-au descoperit. Trebuie să creăm relația între noi și ei. Dacă ai relația, se întâmplă și învățarea”, spune tânăra.
