După ce a fumat o țigară în curtea Școlii Gimnaziale numărul 3 din Giurgiu, Steluța Slate, 40 de ani, intră în clădirea cu parter și etaj și se îndreaptă spre ușa clasei a treia. „De ce e așa liniște? Ori nu sunt aici?”, întreabă înainte de a intra în sala cu jaluzele portocalii și bănci organizate pe două rânduri. Elevii sunt prezenți, iar profesoara e întâmpinată de o fată care-i sare în brațe. La rândul ei, răspunde cu un zâmbet larg și molipsitor. Îi întreabă la ce pagină din manual s-au oprit ora trecută și îi îndeamnă să termine de mâncat gustările începute în pauză.
De zece ani, Slate predă limba romani la Școala 3, unde aproximativ 80% dintre copii sunt de etnie romă, iar mulți dintre ei provin din centre de plasament. Încearcă să ajute elevii și în afara clasei și se adaptează nevoilor lor, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să îndeplinească mai multe roluri decât scrie în fișa postului: să fie mediator școlar, psiholog, negociator sau să cunoască detalii juridice când copiii au nevoie de acte de identitate. Colaborează cu ONG-uri, încearcă să le explice elevilor de ce e important să știe limba romani și se luptă cu birocrația pentru a aduce cât mai multe activități la școala unde predă.
În România, primele ore de limba romani ținute în școli au avut loc după Revoluție, în anul școlar 1990-1991, dar abia după 1999 statutul materiei ca limbă maternă a fost și legiferat. În aceeași perioadă au început să apară în facultățile din țară și primele specializări dedicate limbii romani. În prezent, elevii pot studia materia printr-o cerere făcută de părinți sau de tutori. Chiar și așa, disciplina este văzută în continuare cu reticență de unii profesori, povestește Slate. Iar cei care o predau, mai ales la început, au orare dificile: „doi ani aveam 18 ore împrăștiate pe toată săptămâna, fără nicio logică între ele”.
Prima oră de predare din cariera de profesor a avut-o tot la o clasă a treia. „Îmi era frică de ei.” Trăia cu frica de clopoțel, că se va termina ora și că nu va apuca să termine ce are de predat. Însă elevii s-au atașat rapid de ea. „A doua oră au sărit toți să mă îmbrățișeze. Ei m-au învățat să predau, ei m-au învățat să-mi adaptez cerințele și planurile de lucru, pentru că nu aveam experiență.” Lucrul la clasă, alături de copii, a fost cel mai important, însă cel mai greu i-a fost să se adapteze la birocrație: condică, planuri de lecție. Povestește că la început a trebuit să-și întrebe o colegă cum completează condica. Când a intrat în învățământ a fost surprinsă de diferența dintre teorie și practică și de modele învechite de predare. Nu e de acord cu profesorii care predau mecanic și apoi le cer elevilor să repete informațiile primite la clasă, deși copiii nu le înțeleg. Când unul din băieții ei a fost pus de profesor să învețe singur tabla înmulțirii în vacanța de vară, a preferat să mute copilul la altă școală. Ar vrea să vadă mai mulți profesori care dau elevilor șansa de a fi creativi și de a greși din când în când. Și care să explice acestora lucrurile neclare de la clasă. „Pentru că un copil are nevoie să înțeleagă ceea ce învață.”
La ora lui Slate, elevii nu sunt obligați să stea în bancă. Vorbesc între ei, merg de la unul la altul, dar sunt atenți la lecție și răspund cu entuziasm la întrebările profesoarei. „Nu suport copilul care stă cu mâinile la spate în bancă.” Fără să aibă un ton răstit, vorbește puțin mai tare când vede că e gălăgie. Le repetă cu răbdare explicațiile când nu înțeleg ce au de făcut. Când elevii trebuie să citească, se asigură că e cel puțin un manual pe bancă și merge pe la fiecare dintre ei. Când apare câte un cuvânt mai dificil, pune mâna sub bărbie și silabisește odată cu copiii. Îi ia apărarea unui băiat care nu poate pronunța litera „l” din cuvântul fluture și îl tachinează pe cel care a început să râdă, deși chiar el încurcase „o sap”, versiunea în romani a cuvântului „șarpe”, cu traducerea în spaniolă: „Vrei să râdem de tine, că o dai pe spaniolește?”. Începe să scrie pe tablă traducerea textului din manual: „...mama și tatăl sunt și au fost...”. Are un scris ușor înclinat, cu litere clare și rotunde, cum le predau învățătoarele la clasa I. E întreruptă de o intervenție din clasă: „Doamna, e «au fost și sunt»”. Se gândește câteva momente înainte să le dea dreptate elevilor și să inverseze ordinea celor două verbe: „Sună mai bine așa în română”. Pe durata orei, nu stă nicio clipă la catedră.