V-ați pus vreodată întrebarea cum se măsoară nivelul de competență al unui cadru didactic din învățământul preuniversitar (sau dacă se măsoară cu adevărat)? Și care este unitatea de măsură? Adevărul este că pentru prima întrebare nu am găsit răspuns, dar pentru a doua ne este clar: dosarul. Dosarul și adeverințele care se adună în el. Nu ce știe și ce face cadrul didactic este important, nu ce atitudine manifestă în activitatea sa, ci câte hârtii reușește să strângă pentru dosarul personal. Dosarul, sfântul dosar, mai nou în format electronic, demonstrează cât de grozav ești. Ce contează cum ai obținut adeverințele, ce contează că ele nu reflectă adevărul (deși acest document este definit ca dovadă scrisă de recunoaștere a unui fapt, a unui drept, iar verbul de la care s-a format cuvântul adeverință își are rădăcina în substantivul adevăr), important este să fie multe, semnate și din locuri diverse.
Împlinesc anul acesta 28 de ani de când predau în învățământul special, în România, prima generație de psihopedagogi de după Revoluție. Trei ani am lucrat în State. Îmi place la fel de mult ce fac azi ca în prima zi. Asta nu înseamnă că nu sunt probleme în sistem sau că nu sunt destule provocări la catedră, dar înțeleg nevoia fundamentală a unei societăți de a se ocupa de cei mai vulnerabili. După toată experiența pe care am acumulat-o, am adunat în opt puncte calitățile pe care eu le cred esențiale pentru această minunată profesie.
Bogdan Rațiu, profesor la Liceul Teoretic „Bolyai Farkas” din Târgu-Mureș, are aproape în fiecare an elevi maghiari care iau zece la bacalaureat, la una dintre probele cele mai problematice pentru ei: limba și literatura română. Acum trei ani a avut primii elevi maghiari din Mureș la la olimpiada națională de română. Și-a creat o metodă proprie de lucru pentru elevii maghiari pe care reușește să-i aducă aproape de literatură prin metode neconvenționale: reclame, podcasturi, muzică actuală și filme.