Scriu, din 2008, despre oamenii, locurile, problemele și speranțele din învățământul universitar și preuniversitar. Am fost în școli uitate de lume, ținute în viață doar de pasiunea unor profesori care voiau să dea o șansă copiilor să evadeze, prin educație, din comunitățile care nu le oferă niciun viitor. Am vorbit cu dascăli care au improvizat grădinițe în casele lor, pentru că în sediile oficiale riscai să-ți pice acoperișul în cap.
Am 23 de ani și sunt învățătoare în una din cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa, unde curierii nu vin pentru că aici sunt „oameni răi”. Am în clasă 24 de năzdrăvani, pe care încerc să-i motivez să vină la școală în fiecare zi. „Ești cea mai bună doamnă”, îmi spun mereu. Uneori de mai multe ori pe oră. Nu pot să aleg un moment petrecut în acești doi ani pe care să îl povestesc. Nu știu dacă am fost mai mândră de ei atunci când au citit primul cuvânt sau atunci când am mers la teatru, iar cei de acolo ne-au zis mirați: „ce cuminți sunt!”
Profesoara de informatică Steluța Pralea de la Liceul Tehnologic „Carol I” Valea Doftanei spune că a înțeles de acum 14 ani că școlile viitorului trebuie să fie digitale. A dotat toate clasele cu calculatoare și proiectoare și i-a trimis pe profesori la cursuri avansate. Pe atunci doar doi din zece români aveau internet acasă, iar profesorii liceului pregăteau materialele didactice pe CD-uri. Astăzi, toată școala din comuna prahoveană are internet și este informatizată. Majoritatea elevilor rămân în localitate să facă liceul. De ani de zile, abandonul școlar este zero.
© 2026 BRD Groupe Société Générale, toate drepturile rezervate.
Școala9 este un proiect susținut de BRD GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE.
