Un traseu de cățărat începe, de multe ori, în trei puncte. Două prize de care să te agăți cu mâinile, una pe care să înghesui un vârf de picior. Sau invers. Un start pentru rezolvarea unei probleme – mai grea sau mai ușoară –, de la care-ți croiești drum spre top, priză, după priză. Câteodată vei calcula greșit o mișcare, vei estima că e sigur să-ți pui piciorul într-un loc din care va aluneca. Va fi o secundă în care inima se va face mică, frica va invada creierul, șira spinării. Apoi te vei împrăștia pe salteaua acoperită cu magneziu de pe palmele cățărătorilor, ca un balon cu apă aruncat de la etajul doi. Te vei uita alte câteva secunde la tavan și vei aștepta ca pulsul să te prindă din urmă. Te vei enerva că nu-ți iese. Vei relua problema, vei repeta startul în cele trei puncte până când vei depăși punctul de poticnire și vei ajunge în top. Salteaua va fi acolo ca să atenueze șocuri.
Sala de cățărat „Fără Limite” e, de patru ani, salteaua copiilor din Dallas, un cartier din Vulcan, oraș (încă) minier de 20.000 de locuitori, din Valea Jiului. Dallas este o poreclă pentru mai multe cartiere sărace din diferite orașe din România, ironie care trimite la bogăția texană din serialul american din anii ’80 cu același nume. Știrile locale despre cartier deschid, de cele mai multe ori, cu „mascații au descins cu două dube și au făcut trei percheziții”, „unul dintre locurile de evitat, în special noaptea, cu blocurile turn și aleile înguste”, pentru că „un raport al Institutului Național de Statistică arăta că în Hunedoara au fost înregistrate în ultimii ani peste 300 de condamnări la 100.000 de locuitori”. Dallas este printre locurile care ridică cifrele.
Blocurile turn fără interfoane, cu lifturi transformate în debarale și țevi care se văd prin spărturi de pereți la fiecare etaj întunecat, cu haine la uscat pe sârme, afară, cu antene satelit și cu manele răsunând de la ferestre sunt așezate ca-ntr-un amfiteatru, pe trei niveluri despărțite de străzi sau cărări prin pâlcuri de iarbă. Copiii care locuiesc mai jos n-au voie să se plimbe un nivel mai sus, „e periculos”. Unii adulți răscolesc seara containerele de gunoi de pe la colțuri, dimineața femeile își plimbă copiii sau câinii în halate prin fața scărilor, în peticele cu soare; cele două birturi de la parterele blocurilor își așteaptă clienții. Printre blocurile cu acoperișuri transformate într-un orfelinat de saltele, covoare și vitrine, se întrezăresc și crestele deja albite ale masivelor Vâlcan, Parâng, Retezat; stațiunea de schi Straja e la doi pași. Peisajul alpin e un festin pentru ochi și protejează zona de zarvă, dar liniștea e doar aparentă.
La marginea acestui cartier e un loc neașteptat: sala de cățărat „Fără Limite”, care a prins viață într-o fostă centrală, apoi a fost extinsă într-o fostă baie comunală, construită inițial pentru muncitorii din Vulcan. În stânga sălii e Școala nr. 6, la care merg copiii din Dallas. Una dintre regulile cele mai importante ale sălii, spune fondatorul ei, Felipe Silva, e că nu au voie să se cațăre acolo decât copiii care demonstrează că merg la școală, că trec clasa, că se străduiesc să învețe.
Felipe Silva, un brazilian de 31 de ani, s-a mutat acum șase ani în Lupeni, un oraș la șapte kilometri distanță de Vulcan, când soției lui, Janelle, i s-a propus să vină în România să lucreze la Fundația Noi Orizonturi (FNO) – care de peste 20 de ani ajută comunități dezavantajate –, ca să promoveze programul Student Abroad, prin care se fac schimburi de elevi între țări. Felipe a ajutat-o pe Janelle cu promovarea în școlile din zonă, dar în același timp și-a căutat propriul proiect pe care să-l dezvolte.
Cum începuse să se cațăre de puțin timp, s-a gândit cât de folositoare ar fi o sală într-un loc în care nu sunt multe de făcut în timpul liber. Mai mult de-atât, ar fi fost un spațiu în care copiii să se simtă în siguranță, în care să aibă mentori. FNO a sprijinit inițiativa de la început, iar Felipe a scris proiectul, a căutat loc pentru viitoarea sală, a mers prin școli și a întrebat copiii dacă le-ar plăcea o sală, dacă s-au mai cățărat.
Până să găsească spațiu, adunase deja copii din Lupeni în tabere de escaladă pe stâncă și strânsese 10.000 dolari – cât estimase inițial că ar avea nevoie pentru a construi sala –, de la biserici, fundații, prieteni, familie, din State și din Brazilia. Din România nu a primit niciun ajutor la început. În Lupeni, primarul nu i-a dat loc, așa că a apelat la cel din Vulcan, care „a fost mai deschis la idei noi” și care i-a dat fosta centrală și mai târziu băile.
Fosta centrală e acum vopsită în galben, poartă deasupra intrării o plăcuța albă pe care scrie cu negru „Fără Limite” și stă la poalele dealului spre cartierul Dallas, prima priză din traseul copiilor. E 13:30 și deși abia la 15:00 încep antrenamentele, câțiva copii de primară așteaptă zgribuliți pe scările de la intrare ca Felipe să vină să le deschidă, în timp ce împart o pungă cu semințe negre vrac și se duelează în toiege. „Cea mai importantă regulă de la sală e să fim la școală”, spune una dintre fete.
Brunet, bărbos și atletic, Felipe e de-atâta vreme prin preajmă încât e de-al locului. Când se apropie de sală, copiii, care se jucau deja de o oră în frigul de noiembrie, aleargă spre el, îl strigă pe nume și-l iau în brațe ca și cum nu l-au mai văzut de un an. Când scoate câte un „ce faci, mă, acolo?”, pare că e româna lui de Dallas, nu o limbă prinsă în câțiva ani, mare parte furată de la copii. Felipe e acolo cu zâmbet larg, cu „haide, haide, bine” când copiii se cațără, cu „du piciorul drept unde ai mâna dreaptă”, dar și cu fața serioasă de „nu e voie”, când cineva înjură sau se pregătește de vreo trântă.
Singurul preț pe care trebuie să-l plătească copiii la intrare este prezența la școală, a doua și cea mai importantă priză de start în traseul copiilor, regulă de aur pentru care Felipe nici nu trebuie să-și facă griji. Dacă unul dintre copii lipsește de la ore sau nu-și face temele, dar apare la sală, mereu va fi cineva cu „gura mare”, care să pârască.
A doua regulă importantă este să vină la sală în fiecare sâmbătă la prânz, când citesc împreună o carte pentru copii, iar la final Felipe îi întreabă ce s-a întâmplat în poveste, ca să le testeze atenția. La început nu răspundea nimeni, atenția le era distrasă de orice amănunt. Dar acum copiii se înghesuie în răspunsuri și care mai de care sare să-l corecteze pe Felipe când nu pronunță corect un cuvânt. A treia regulă e să vină de cel puțin două ori pe săptămână la antrenamente, ca să demonstreze că-și pot lua un angajament serios.
Felipe intră în sală, dar îi lasă pe copii afară. „Așteaptă, așteaptă”, le face semn mogâldețelor deja agățate pe afară de grilajul ferestrelor, pe la 14:00. Copiii ciocăne, îl strigă pe nume, chicotesc și-și scurg nasuri și obraji pe geamuri. A încercat, de-a lungul anilor, să-i învețe să respecte și alte reguli. Dacă au antrenament de la 15:00-16:00, vin în intervalul ăla, se cațără, apoi eliberează zona și fac loc următorilor. Dar majoritatea vin cu o oră înainte și stau două după. Când e foarte frig afară, îi mai lasă să stea la vorbă pe canapeaua din sală, dar rulajul grupelor e o regulă de aur, pentru siguranța tuturor. Celor mici le e frică câteodată să meargă seara acasă singuri din cauza „oamenilor cu cuțite”, așa că-și așteaptă frații mai mari să iasă, pe scările din fața sălii.
Copiii care așteaptă sunt frați mulți înghesuiți în camere înguste, doi frați într-un pat, două paturi într-o cameră. Sunt copiii care se bucură pentru Sofia, napolitanele orașului la 1 leu, pe care le aduc mereu la sală. Sunt copiii care râd de băiatul cu CES (Cerințe Educaționale Speciale) pentru că nu știe să scrie în clasa a șaptea sau că ia în brațe pe toată lumea și vorbește mult. Sunt adolescenții care se mai acuză unii pe alții cu dățile în care au furat din magazine și intră pe Facebook seara de pe telefoanele mamelor. Sunt copiii îmbrăcați cu haine cu două numere mai mari și care vorbesc despre experiența închisorii ca despre ceva firesc – au avut fie frați, fie tați care au trecut pe acolo sau pe care încă îi așteaptă să iasă. Sunt cei cu părinți în străinătate sau cu familii cu care au încercat s-o ia de la zero în străinătate și au eșuat.
Felipe n-a avut nevoie să facă „reclamă” locului ca să umple sala în primăvara lui 2015. Copiii au mișunat de când începuseră construcția și din primele zile s-au agățat de grilajul albastru de la ferestre cum fac și acum, ca să vadă ce se întâmplă înăuntru, dintr-un loc în care nu li se-ntâmplă mai nimic bun.
„Nimeni nu vrea să stea aici”, spune Felipe, „și nici nu pot să-i încurajez să rămână”. Chiar dacă el are de gând să rămână cu familia lui (soția și cei trei copii) pe termen lung – pentru liniște, pentru posibilitatea de a îmbina cățăratul cu timpul petrecut în familie cu ajutat copiii din Dallas – știe că nu sunt numai lucruri bune, că aici nu au unde să se dezvolte, dincolo de un job de alpinism utilitar, ici-colo.
O zonă care acum 30 de ani prospera datorită industriei miniere, acum oferă doar câteva locuri de muncă la două-trei fabrici din orașe vecine sau la micile magazine locale. A fost vorba să se construiască o fabrică de piese pentru rulajul din mine în Dallas, dar birocrația, hârtiile au fost prea stufoase, așa că patronul s-a răzgândit. Tot în Dallas, printre toate blocurile cu antene satelit stă și un bloc nou, care ar fi trebuit să fie baza telegondolei care urma să lege orașul de pârtia din Pasul Vâlcan, ca să reînvie turismul. Blocul a rămas, telegondola s-a construit ulterior la câțiva kilometri distanță, „o mânărie de 10 milioane de euro de-a primarului și de-a lu’ Udrea”, spunea un localnic venit în vizită, nervos că aici doar se fură, că nu poate rămâne să muncească în orașul lui. „Nu merge nimeni de plăcere în Anglia, mi-ar plăcea să-mi văd și eu copiii crescând.”
Între blocurile turn parcă blocate în timp, în care copiii încă se mai strigă unii pe alții de la balcoane ca să iasă la joacă, Felipe n-are cum să încurajeze copiii să rămână, nici măcar cu argumentul munților care-i înconjoară. „Mulți merg la munte la cules de ciuperci sau de fructe de pădure”. Când cumperi saci de haine de la Second-Hand ca să le arzi în sobă iarna, pentru că e mai ieftin decât să cumperi lemne, ideea de a vedea crestele munților pe fereastră dimineața își pierde farmecul.