„Scandal într-o școală din București”, „Scandal într-o școală din Alexandria”, „Scandal într-o școală din Iași”, „Scandal uriaș într-o școală”, „Scandal într-un liceu de prestigiu”, „Încă un scandal în școală”, „Profesoară acuzată că...”, „Profesor acuzat că...”. O parte dintre titlurile care atrag trafic în media (românească sau de aiurea). Dacă ai încerca să inventariezi aceste titluri și ai emite judecăți de valoare despre educația de la noi pornind de la ele ai putea spune fără prea multe ezitări: școala românească e măcinată de scandaluri.
Cât adevăr este în spatele titlurilor, câtă exagerare, câtă încercare de manipulare și de distorsionare a realității se află în spate nu prea mai stăm să judecăm. Nu spunem că nu au loc situații scandaloase în spațiul școlilor, departe de noi gândul, dar știm că scandaluri sunt peste tot, în toate domeniile, ca să nu mai spunem că profesori (celebri) implicați în scandaluri au existat și în alte vremuri.
Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Titu Maiorescu, omul care a ajuns profesor universitar la 22 de ani, decan și rector la 23, ministru la 34 (ce scandal ar genera un altfel de parcurs în contextul actual!). În ciuda viziunii sale, a impactului pe care l-a avut în epocă, a succesului „prelecțiunilor populare”, Titu Maiorescu a avut momente negre în cariera sa didactică. Să ne întoarcem puțin în timp, ca să ne amintim ce și cum. În 1864, Tribuna română (ziar care îl avea ca proprietar pe N. Ionescu, el însuși profesor) publică două articole în care atrage atenția asupra imoralităților care au loc la Școala Centrală de Fete din Iași. În primul articol, numele „făptuitorului” este păstrat sub tăcere, dar în a doilea Maiorescu este acuzat de fapte necuviincioase, mai exact de o presupusă relație cu Emilia Rickert, un fel de subdirectoare a școlii (între noi fie vorba, Maiorescu este cunoscut ca fiind un tip pasional). Oricare dintre titlurile articolelor respective ar fi putut fi „Scandal la Școala Centrală de Fete”, nu?
Ce se întâmplă astăzi în cazul unor astfel de denunțuri publice? Cineva (oricine, inclusiv directorul) trebuie să depună la secretariatul unității de învățământ o sesizare despre fapte care ar putea fi considerate abateri disciplinare, apoi consiliul de administrație impune demararea unei cercetări prealabile pentru a verifica dacă se poate vorbi cu adevărat de abatere. (Sesizarea din oficiu nu există în documentele juridice care au legătură cu sistemul educațional, se poate însă autosesiza Avocatul Poporului sau orice altă autoritate publică).
Rezultatul cercetării prealabile, prezentat în fața aceluiași consiliu, poate duce la declanșarea cercetării disciplinare. Raportul comisiei care a realizat cercetarea disciplinară este prezentat la rândul său în fața consiliului de administrație și va sta la baza sancțiunii aplicate (dacă va fi cazul). Sigur există apoi posibilitatea ca profesorul sancționat să conteste decizia respectivă la colegiul de disciplină de pe lângă inspectoratul şcolar, iar ulterior se poate adresa instanței. Aici se și tranșează de multe ori cazurile de sancțiuni disciplinare și tot de multe ori, din varii motive (nu fiindcă fapta sancționată nu a avut loc) sancțiunea este anulată.
Dar să ne întoarcem la cazul Maiorescu. La momentul respectiv, lucrurile s-au derulat astfel: comitetul de inspecție școlară (care s-a autosesizat, am putea spune) a solicitat suspendarea lui N. Ionescu din postul de profesor (conform legislației din epocă a încălcat principiul demnității profesiei sale) și declanșarea unei cercetări disciplinare împotriva acestuia. Raportul comisiei a fost aprobat de ministrul din acea vreme care a decis și suspendarea lui N. Ionescu (sancțiunile din epocă erau avertisment, cenzură, suspendare sau destituire). După o vreme, în urma insistențelor unui om politic influent din Moldova epocii, ministrul instrucțiunii publice îi solicită procurorului general de la Curtea de apel din Iași să declanșeze o nouă cercetare asupra cazului care să se finalizeze cu un raport confidențial. Se spune că procurorul, prieten cu N. Ionescu, a redactat un raport favorabil amicului său, care a dus la anularea sancțiunii acestuia și la suspendarea lui Maiorescu din învățământ și din toate funcțiile pe care le avea, până la finalizarea procesului intentat împotriva sa. Procesul a atras un public numeros (mai ceva ca „prelecțiunile populare”), iar ceea ce a surprins a fost numărul mare de eleve de 15-16 ani (printre care și cea care urma să fie cunoscută sub numele de Veronica Micle), chemate în calitate de martor, una dintre ele mărturisind în cele din urmă că a fost îndemnată de o aspirantă la funcția de director să formuleze declarații mincinoase împotriva lui Maiorescu. În urma procesului, în februarie 1865, Maiorescu a fost achitat și repus în toate drepturile, reîntorcându-se la catedră.
Cazuri de personalități culturale sau științifice aflate sub acuze și/sau cercetări au mai existat. Mircea Eliade, spre exemplu, a trecut și el printr-un moment de asemenea natură, fiind acuzat de pornografie, pentru romanele sale „Domnișoara Cristina” și „Întoarcerea din rai”. Trăiește momente umilitoare în perioada respectivă, când, în calitate de asistent universitar, nu se descurca deloc nici cu mijloacele de subzistență. Acuzele sunt devastatoare, iar Ministerului Educației Naționale i se cere să îl sancționeze. Deși studenții sunt de partea sa, deși apar articole semnate de Emil Cioran sau Constantin Noica prin care i se lua apărarea, Eliade rămâne fără catedra universitară. Pe nedrept, căci puternicii epocii nu fac diferența dintre literatură și realitate.
Așadar, scandaluri au fost de când este lumea. Cercetări disciplinare în urma unor acuze mai mult sau mai puțin fanteziste pot apărea oricând. Se întâmplă să le vedem alături, colegii noștri fiind cei puși sub lupă. Uneori, poate suntem în postura celor care fac parte din comisiile de cercetare. Căutăm probe, ne raportăm la reglementări legale. Și, când legea își spune cuvântul final, o respectăm.
În fond, umanul este dintotdeauna același. Cu bune și rele, cu derapaje uneori, cu nedreptăți alteori, cu îndreptări și reabilitări poate. O cercetare disciplinară trebuie însă privită doar ca ceea ce este: o verificare a unor acuze care pot fi sau nu fondate. Și care, până nu sunt dovedite, nu ar trebui să producă efecte, nici măcar de imagine.
Sigur, rămâne întrebarea: un abuzator, un pedofil dovedit, un hărțuitor sexual, un cadru didactic care nu poate intra în sala de clasă fără să își ia doza de alcool merită să rămână în sistem? Dar acești oameni se vor reflecta într-o altă ilustrată.
