Numele din articol sunt fictive dar poveștile sunt, așa cum le-am văzut, perceput și trăit alături de ei, cât se poate de reale.
Început de 2018. Marian n-a mai dat pe la școală de vreo lună. A tot lipsit anul ăsta, mult, foarte mult, dar se încheie semestrul săptămâna viitoare și el nu are suficiente note să i se încheie mediile. Mama lui îmi spune că nu are ce să-i mai facă: ea îi spune să meargă la școală, dar el nu mai vrea. E mare, nu mai ascultă, plus că de multe ori ea pleacă dimineața la muncă și se întoarce seara, are stresul copilului mai mic. Marian merge și el la muncă, aproape în fiecare zi. Pe șantier. Are 14 ani, e clasa a VIII-a. Nu-mi răspunde la telefon de săptămâni bune și nu mă sună, deși îi transmit că trebuie să vorbim prin toate cunoștințele comune. Nici diriginta sau vreun alt cadru didactic nu reușesc să dea de el, deși stă la mai puțin de 500 de metri de școală.
Reușesc într-un final să dau de el. Îl știu deja de patru ani. În clasa a cincea știa literele, dar citea încă pe silabe. Avea colegi care nu știau toate literele, deci nu era elevul cel mai în urmă. Nici la matematică nu stătea mai bine. Orele, pentru el, ca și pentru alți colegi, erau un chin: își nota în caiet nonsensuri, nu putea urmări ce se preda, iar dacă i se cerea să citească sau să rezolve o problemă sau să răspundă, râdeau ceilalți colegi de el. Iar profesorii îl certau, mai ales că cu cât creștea, cu atât devenea mai plictisit și „nu stătea cuminte”. Pentru elevi ca el, asta este soluția: să stea cuminte să nu deranjeze ora pentru elevii care sunt la zi cu lecțiile și care „pot și vor să învețe”.
Începuse să lipsească încă din clasa a cincea. Mama rămăsese singură, cu un copil nou născut. Când mama găsea de muncă cu ziua, Marian trebuia să rămână acasă să aibă grijă de copil. Apoi a început el să muncească cu regularitate.
Nistor era puțin mai în urmă decât Marian. Pe Nistor a trebuit să-l ajut să învețe toate literele. Nici el nu era cel mai în urmă din clasă. Aveam să aflu ani mai târziu că atunci când lipsea, Nistor mergea la muncă. Ambii părinți munceau, însă, fiind o familie numeroasă, nu le ajungeau banii pentru cele necesare la școală. Nistor mergea la muncă încă din clasa a cincea, în unele zile. Deși trei zile pe săptămână primeau sandviș și fruct de la programul nostru remedial, își dorea să aibă ce mânca în același timp cu ceilalți colegi: până să venim noi la program, copiii își mâncau sandvișurile pe care le aveau „la pachet” de acasă sau chipsurile/cornurile pe care le cumpărau de la magazin. Iar Nistor se săturase să se uite la colegii lui, așa că a început să muncească, astfel având bani în zilele în care venea la școală să își ia de la magazin ce voia el.
Tată la 17 ani
Astăzi muncesc amândoi. Au 16-17 ani. Nistor e încă înscris în învățământul profesional, dar mai mult e la muncă. Bursa pe care o primește e insuficientă pentru nevoile sale: muncește, alături de fratele său cu un an mai mic, ca să-și termine cele două camere pe care și le construiesc de doi ani deja. Nu mai suportă să doarmă în aceeași cameră cu tatăl, sora și uneori și cealaltă soră, care mai are și copil mic. Muncesc pe șantier, iar apoi muncesc la propriile camere.
De câteva luni, Marian este tată, deși abia ce a împlinit 17 ani. Mi-a spus recent că „se căiește” deja și îi pare rău că nu a continuat cu școala. Nistor e în risc de abandon, deși nu mai are decât un an și termină. Nu merge la practică - oricum nu învață nimic, e pus să măture halele, mai bine merge la muncă în acele zile.
Tot în risc de abandon școlar este și Sabina. Ea nu mai are decât un semestru în învățământul profesional, dar avem emoții mari că va reuși să termine. Sabina vine în continuare la activitățile noastre, împrumută cărți pe care le citește atunci când are liniștea necesară. De câteva zile s-a angajat, „la pază”. De când a împlinit 18 ani vrea să se mute de acasă cât mai repede, unde este în conflict permanent cu familia.
Abandonații care abandonează școala
Am prezentat doar trei cazuri, dar cunosc personal sute. Gabi muncește pentru că e singurul care aduce mâncare în casă - tatăl e bolnav și nu mai poate munci, mama are grijă de frații mai mici. Fiona, premiantă înainte de pandemie, a scăzut mult în ultimii doi ani și a pierdut bursa de merit. Nu a putut intra mereu în online și oricum nu a mai avut condiții să învețe acasă - a avut grijă de sora mai mică în timp ce mama muncea. Mama Fionei avea de efectuat sute de ore de muncă în folosul comunității pentru dosarele pe care le avea ea și bunicii Fionei pentru furt de curent. Între timp, familia ei s-a putut branșa legal la curent, însă cu un sprijin semnificativ din partea asociației noastre - întreg procesul a costat aproximativ 10.000 lei.
Irina stă mai mult pe la prietene, pentru a evita cât poate scandalul constant de acasă. Karim a abandonat în clasa a șasea, când s-au mutat în alt județ el cu mama și fratele mai mic, fugind de tatăl abuziv. Muncește. Barbu ar fi fost premiant, sau sportiv de performanță, dar a fost crescut mai mult de rude, cu care nu s-a înțeles mereu - tatăl muncește în străinătate, mama și-a pierdut-o de când era mic. Viorica încearcă să supraviețuiască în Londra, unde s-a mutat cu părinții, plecați inițial la muncă să își poată face baie în casă și să își tragă gaze. Daniela pleacă acum, în mijlocul clasei a noua, tot în Londra, tot pentru că vor părinții să îi creeze condiții de viață mai bune. Rareș aproape că a renunțat în clasa a opta, cum a făcut Marian, dar pe Rareș l-am convins să continue. Pe șantier, îmi spune Rareș, a luat și 200 lei pe zi într-o perioadă. Și-a luat haine, adidași, telefon și a adus în casă bani pentru mâncare și lemne .
Când nu dictează voința
De aproape 7 ani lucrez cu copii care provin din familii defavorizate. I-am văzut pe unii crescând din copii în tineri, iar pe câțiva chiar în părinți. Le văd frații și copiii acum crescând. Și văd același ciclu repetând-se, în ciuda eforturilor părinților de a le oferi ceva mai bun, o viață măcar puțin îmbunătățită față de a lor. Unele eforturi dau rezultate. În unele cazuri, sprijinul pe care îl acordăm și noi contează. Marian nu ar fi ajuns nici în clasa a opta dacă nu eram noi. Nistor e puțin probabil că ar fi ajuns la liceu, la fel și Sabina. Caritatea, intervenția socială pe care o facem noi ca ONG ajută, dar nu e în niciun caz suficient sau un mod sustenabil de a face lucrurile.
„Dacă vrei, poți” ne spune ministrul Cîmpeanu, însă drumul de la a vrea la a reuși e foarte diferit pentru Nistor, Marian, Sabina și ceilalți copii pe care-i cunosc eu și drumul unui copil care locuiește în Drumul Taberei. Fiecare dintre copiii despre care am vorbit și-au dorit să le fie bine și să învețe, să aibă o experiență plăcută la școală. Părinții lor și-au dorit și-și doresc în continuare să-și vadă copiii cât mai mult timp în școală și învățând cât mai bine. Dar când nu ai condițiile materiale să duci o viață liniștită, nu este suficient să vrei.
Copilul din Dr. Taberei are, cel mai probabil, camera proprie, un birou, calculator. Apartamentul/Casa unde locuiește sunt branșate la rețeaua electrică și nu necesită investiții majore constante pentru a o menține locuibilă. Frații mai mici, dacă există, merg la creșă sau la grădiniță. Părinții lucrează amândoi cu carte de muncă, veniturile fiind suficiente cât să nu fie nevoie de alocația copiilor pentru a asigura mâncarea în fiecare lună. Chiar și-n cazul acestui copil este incorect să spunem că „dacă vrea, poate” învăța suficient de bine pentru a fi în top 10% din clasa lui, dar vedem destul de clar că drumul spre succes al copilului din Dr. Taberei este mai ușor decât al oricăruia dintre cei despre care am vorbit mai sus.
România forței de muncă ieftină și în care educația nu e o prioritate
„Dacă vrei, poți” este ce spui cu dispreț cuiva căruia refuzi să-i înțelegi situația și care te incomodează pentru că te face de râs cu eșecul său. Am văzut această atitudine la cadre didactice care au plecat de la școli din medii defavorizate – simțeau că munca lor nu a fost niciodată apreciată de elevii și părinții defavorizați. Îmi dădeau exemple de „copii buni” care au învățat, care au înțeles, care i-au făcut mândri că le-au fost profesori. Tonul se schimba în dezamăgire când venea vorba de ceilalți, cei care „nu veneau”, „nu învățau” și din cauza cărora școala era făcută de râs an de an la evaluările naționale și implicit și ei și munca lor. „Dacă vrei, poți” arată de fapt că este nevoie de eforturi excepționale pentru a reuși, sistemul nu e în stare să te facă bun prin simpla ta participare, este nevoie de dedicare, de reușită în ciuda sistemului și a celorlalte probleme. Sigur că acești copii care reușesc în ciuda contextului nefavorabil sunt de apreciat, dar când vorbim de politici educaționale ar trebui să ne gândim cum să facem ca succesul să fie regula, nu excepția, indiferent de contextul socioeconomic.
Ca să putem oferi un sistem capabil să asigure succesul indiferent de contextul socioeconomic trebuie să fim capabili mai întâi să recunoaștem inegalitățile majore din România și faptul că acestea sunt sursa principală a eșecului educațional. Nu voința copiilor, nu voința părinților. Profesorii despre care vorbeam mai devreme au prea puține posibilități de a schimba ceva semnificativ, așa cum este limitat și impactul intervenției unei organizații ca a noastre. Chiar și Ministerul Educației, prin felul în care poate schimba sistemul de învățământ, are un impact limitat: putem adapta mai bine școala la nevoile diferite ale elevilor, putem să oferim burse sociale mai generoase, putem pregăti profesorii mai bine să adreseze specific această problemă, putem să luăm măsuri adiacente importante precum asigurarea unei gustări dimineața și o masă caldă la prânz pentru toți elevii și generalizarea programului „Școală după școală”. Dar chiar și aceste măsuri, chiar și burse de 500 de lei minim, nu ar adresa în întregime problemele.
Sistemul de învățământ nu există într-un vid. Educația are loc într-o economie de a cărei funcționare este direct dependentă. Ori, România a optat pentru o economie care pune accent pe forța de muncă ieftină, în principal necalificată și pe un stat care se preocupă de finanțarea instituțiilor de forță. Educația nu este o prioritate. Dar dacă statul, clasa politică și societatea în general și-ar dori cu adevărat ca educația și bunăstarea tuturor să reprezinte o prioritate, România ar putea fi o cu totul altă țară.
Despre subfinanțarea educației și suprafinanțarea instituțiilor de forță și despre legătura dintre principiile pe care este construită economia și calitatea educației forța și controlul pe care le poate exercita asupra cetățenilor săi vom vorbi în articole viitoare.
