Anamaria Rusu
18 ani, actriță la Atelierul de Teatru, Botoșani
Prima dată când Anamaria a urcat pe scenă a fost în clasa a VI-a, la un Bal al Bobocilor din 2013, când deja făcea parte din trupa Atelierului de Teatru din Botoșani. Tema balului era pin-up, iar cu o seară înainte a stat până la 11 noaptea la liceu să repete. Pregăteau un moment în care toate personajele erau într-un tablou dintr-un muzeu, din care evadau pe parcurs ce paznicul ieșea din scenă și nu mai era cu ochii pe ei. În seara spectacolului, Anamaria purta o rochie verde și a fost pentru prima dată când s-a aranjat: și-a ondulat părul șaten deschis, și-a colorat cu tuș pleoapele ochilor mari și și-a rujat buzele. Atunci a simțit că teatrul este pentru ea: „Mă simțeam privită, dar nu în ideea de judecată, ci mă simțeam apreciată”.
Anamaria a început să facă teatru de la 12 ani pentru că își dorea să scape de timiditate și de teama de a ridica mâna la ore. După ce a intrat în Atelierul de Teatru, a jucat la primul ei Ideo Ideis în 2014, în Am pitici pe creier, un spectacol despre o fetiță și emoțiile ei. Atunci și-a vopsit părul albastru în baia căminului în care stătea pentru că i s-a părut că s-ar potrivi mai bine personajului. Anul trecut și-a convins coordonatoarea să-i dea rolul lui Alice, din Alice în Țara Minunilor, deși i se spunea că are o voce prea groasă și e mult prea sigură pe rol: „I-am spus: și dacă o să fiu actriță, o să fac roluri de forță toată viața?”. Anamaria e pasionată și de scris, de pe vremea când scria în jurnale pe care acum îi e groază să le recitească. Scrie pentru Liternet, o platformă despre teatru, poezie și proză, adaptează spectacole de teatru pe care mai apoi le joacă împreună cu trupa și are un blog de la 14 ani, Visăreasa – „pentru că florăreasa vinde flori, visăreasa vinde vise”. Își dorește să dea la teatru anul viitor, ori la actorie ori la regie, în București sau Cluj. Dar încă nu e sigură de alegerea ei și își pune o grămadă de întrebări: „Nu știu cât de multă încredere am în actoria de acum de la noi, pentru că pare destul de trist. Nu vreau să fiu tristă când o să fiu mare și să plâng tot timpul. Dar bănuiesc că dacă fac ce-mi place o să mă simt bine, nu?”. Anamaria își dorește să dăruiască prin actorie adevărul ei, sinceritate și să le transmită celorlalți emoții, prin ea ca om și ca actor.
Isabela Stănescu
19 ani, muzician și solistă de muzică clasică, Piatra Neamț
Isabela cântă de la 4 ani, de pe vremea când urmărea Tom și Jerry, iar într-unul din episoade a început să-l imite pe Tom care vâslea și cânta Santa Lucia. Părinții au văzut că are ureche muzicală și că îi place să cânte, așa că au înscris-o la Liceul de arte Victor Brauner din Piatra Neamț, unde opt ani a studiat pianul, pentru că era instrumentul care o atrăgea.
În clasa a VIII-a a început să cocheteze cu cantoul și, după ce a luat 10 la Evaluarea Națională, a pus pianul pe pauză. Muzica clasică a descoperit-o în clasa a XI-a, după ce a obținut o bursă la Fundația Principesa Margareta a României, unde a lucrat cu actorii de la Operă și a cântat pentru prima dată pe scena Ateneului și a Teatrului Național din București. Era vara lui 2018 și abia împlinise 18 ani.
După ce s-a axat pe muzică clasică, profesorii și colegii îi spuneau că nu a făcut o alegere bună, că o văd mai degrabă cântăreață de jazz sau actriță. Însă Isabela a continuat să cânte și să învețe. „E nevoie de foarte multă muncă, să te afirmi de la un necunoscut la un copil talentat, la un copil foarte talentat, la un copil talentat care are și un mesaj de transmis, apoi ca personalitate, apoi ca vocea unei națiuni și ca un om care te inspiră.”
Isabela a crescut într-o familie romă și spune că uneori a fost mai judecată de propria comunitate decât de ceilalți, pentru că opera în mediul ei era ceva de neascultat. De multe ori se întâmpla să o imite cei din jur și să exagereze, o chemau să „le facă niște operă” și se simțea inconfortabil. Își dorește ca prin muzica pe care o face să dărâme barierele și prejudecățile și să fie vocea tinerilor care doresc să-și depășească condiția, să treacă peste tradiții și să doboare discriminări. „Vreau să dărâm limitele astea: nu faci o facultate, nu îți iei un job, nu cânți muzică clasică, în cazul meu, pentru că suntem romi și nu facem așa ceva.”
La începutul lui 2019, a participat la Românii au Talent, unde a ajuns până în finală, și chiar dacă nu a câștigat, crede că experiența a ajutat-o să facă încă un pas spre scopul său de a-i inspira pe ceilalți și de a lăsa ceva în urmă. Isabela începe în octombrie anul I la Universitatea Națională de Muzică din București. Își dorește să cânte la Opera Națională din București, să se axeze și pe compoziție de muzică de film, iar la un moment dat să se retragă la catedră și să dea mai departe tot ce a învățat de la ceilalți în acești ani.
Silvia Niculae
18 ani, studentă la Facultatea de Arhitectură UAUIM, București
Silvia a fost mereu deschisă spre cunoaștere și spre a învăța. De când început grădinița, mergea împreună cu bunica ei la cursuri extra de engleză, lua lecții de pian, făcea patinaj artistic, dans ritmic, baschet și înot. Când s-a înscris la școală, a început și mai multe cursuri: pianul mai intensiv și ore de balet. Apoi din clasa a V-a, când avea program de după-masă, făcea două ore jumătate de engleză intensiv, de două ori pe săptămână, mergea la after school, unde își termina temele, apoi mergea acasă la ora de franceză de la 18.00 la 19.00, iar imediat după avea baschet. În fiecare duminică după școală își repeta toate lecțiile, învăța și încerca să facă tot felul de conexiuni și să învețe în plus, cât să înțeleagă cu adevărat despre ce citește. Când mama ei i-a sugerat să aleagă Tonitza, i-a spus că nu vrea pentru că nu i se pare serios. „Îmi fixasem că trebuie să fac matematică, că așa devii o persoană foarte completă și ai mai multe opțiuni.” Și-a dat seama pe parcurs că nu îi plac științele exacte și că desenul a fost mereu în viața ei, mai ales când era mică și colora planșele de arhitectură ale tatălui ei, iar în clasa a XII-a a început meditațiile la desen. Pe parcursul liceului a reușit să scape de timiditate, și-a descoperit pasiunea pentru istoria artelor și a aflat dintr-o conversație într-o mașină cu Theodor, prietenul ei, care se întorsese dintr-o tabără de vară, că urma să fie președinta clubului de film pe care el îl înființase, CineHub Tonitza. Deși nu i se părea corect să fie implicată pentru că nu se ocupase de nimic până atunci, a acceptat pentru că a fost mereu legată de film prin scenetele pe care le făcea acasă în familie, cu verii ei, dar și pentru că îi plăcea să coordoneze proiecte. „Regizam, găseam conflicte și personaje și făceam scenete de 15-20 de minute, apoi așezam toată familia în cerc să vadă sceneta noastră.” A decis să facă departamente de procese verbale, documente și grafică și PR, fiecare membru făcea câte ceva. Prima proiecție a fost în cadrul One World Romania la Școală și a fost și momentul în care toți cei șapte-opt membri s-au cunoscut, pentru că până atunci vorbeau printr-un grup de WhatsApp. CineHub-ul a adus în liceu filme și despre iubire universală sau egalitate de gen, lucruri despre care nu se vorbea în mod normal la școală.
Silvia a terminat liceul și a ales pentru moment arhitectura, dar nu a renunțat la film, își dorește să continue să facă evenimente și la facultate: „Prin film poți să educi foarte frumos oameni care nu au avut acces până acum la asta”. Visul ei este să creeze un hotspot cultural pentru oricine, prin care să îmbogățească oamenii din jurul ei.
Matei Bumbuț
17 ani, fotograf, actor și muzician, București
Dacă ar fi să aleagă ce îl definește cel mai bine dintre teatru, muzică și fotografie, Matei ar alege din nou muzica, la fel ca atunci când avea 12 ani. Cu toate că a primit prima chitară clasică în clasa a III-a, nu a folosit-o foarte mult atunci, doar cât să zdrăngăne puțin din Andri Popa. A reînceput să cânte după patru ani, în clasa a VII-a, când învăța singur din lecțiile pe care le găsea pe internet. Își alegea melodiile preferate, apoi le căuta notele și cum trebuie să-și miște degetele și le interpreta singur la el în cameră. Pe parcurs și-a dat seama că vrea să facă și altceva, dincolo de a copia ce cântă ceilalți și, după prima lună de cântat la chitară, a început să compună bucăți de melodii, după ureche, pentru că nu știa foarte bine gamele.
În paralel, la 14 ani, a dat audiție pentru trupa de teatru Brainstorming. Era în clasa a IX-a și simțea că are nevoie de un grup din care să facă parte pentru că abia se despărțise de prietenii din generală. În prima zi în trupă i-a fost foarte greu, vorbea doar atunci când era întrebat și era mai mult absent. „Ceilalți mergeau în pauze la țigară, eu nu fumam, și cu toate că puteam merge să stau cu ei, am ales să stau pe bancă și să mănânc biscuiți.” A spart bariera asta de comunicare odată cu festivalurile în care mergeau. În primul lui an ca actor la Brainstorming a fost la festivalurile din Suceava, Bacău și Alexandria. „Nu făceam teatru ca să devin extrovertit, ci ca să fac parte din acel grup, să fiu ca ei.” În primele festivaluri a jucat în Steaua Polară, care a prins bine la public și pe care l-au jucat de opt ori în total, și în Micul Prinț. Odată cu teatrul și festivalurile, Matei a descoperit și fotografia. A început să-și fotografieze colegii în timpul festivalurilor, pentru că simțea că pozele oficiale nu-i surprindeau în totalitate. „La început era un mecanism de apărare pentru că nu eram integrat complet și am descoperit fotografia: oamenii știau că fac asta și începeau să se gândească la mine când venea vorba de poze.” Și-a surprins colegii în timp ce dormeau și purtau ochelari de soare sau în timp ce prieteni foarte buni făceau wrestling în pat. În viitor, Matei își dorește să dea la imagine de film la UNATC și vrea ca până la finalul anului să-și compună primul album de muzică pentru că domeniile astea îi dau „o oarecare putere”. „Iar oamenilor le plac alți oameni care știu ce fac, sunt hotărâți și își dau silința în lucrurile care contează pentru ei.”
